Rockabil – o poveste, două stări (sau despre lansarea albumului trupei Rockabil, „Un cântec promis”)

Da, Rockabil, o poveste, două staări. Două stări de bine. Povestea este a Trupei Rockabil, stările sunt ale mele. Povestea, cântată live, aseară (14 decembrie 2019), în Music Pub, și ascultată, în dimineața asta, de pe CD, a reușit, din nou, să mă fascineze. Concertul live al trupei Rockabil  a fost , ca de obicei, o certitudine. CD-ul, în schimb, a fost o surpriză.   Prima întâlnire a mea cu cei de la Rockabil s-a întamplat cu 6 ani în urmă. Era la o cafenea lugojeană, în aer liber. M-am dus mai mult din dorința de a-l revedea pe Bujor Hariga, care, la timpul acela, avea încă statutul de invitat al trupei. În rest, nu știam nimic. După primele acorduri, am știut că se va întampla ceva bun. A început și Vali Ivanescu, cu o voce “a la Eric Clapton” și cu un accent american cum nu mai auzisem la nicio trupă de cover românească  (el chiar e canadian, dar nu știam, la momentul acela…). Repertoriul ales m-a “izbit” în cel mai placut mod cu putință. Nu doar că ei cântau muzica trupelor mele preferate, dar, în mare parte, erau și melodiile care îmi plăceau cel mai mult la acele trupe. Nu doar că am ascultat Cream, am ascultat chiar WHITE ROOM, nu doar că am ascultat  Jimi Hendrix, dar am ascultat  chiar Red House, nu doar Eric Clapton (în aceeași măsură JJ Cale), am ascultat chiar Cocaine, și lista ar putea continua. De atunci, în proporție de 90%, nu am mai ratat niciun concert al trupei, susținut la Lugoj, Buziaș sau la Gărâna. Am devenit, pe loc, nu numai fanul formației, dar, sper să creadă și ei la fel, unul dintre prietenii lor. Concertele Rockabil nu doar plac, ele transmit mult mai mult. Ele transmit starea de bine, pe care o simt toți membrii trupei când sunt împreună pe scenă. Sunt 6 ani de cand ȘTIU că trupa Rockabil reprezintă un reper în istoria muzicală a Banatului.  Momentul în care Vali Ivanescu m-a anunțat că sunt pe cale de a scoate un album, cu compoziții proprii, mi-a ridicat multe semne de întrebare.  Îi apreciam pe toți, ca muzicieni, dar, totuși, cântau melodiile altora. Un album, cu compoziții proprii, era cu totul altceva. Membrii formației sunt generații diferite, au istorii muzicale diferite și era clar că acest lucru va lăsa o amprentă puternică asupra compozițiilor. Și urmau să cânte și în limba română… Multe semene de întrebare. Bănuiesc că la fel era și pentru ei. Mi-am dat sema că au fost măcinați și ei de aceleași întrebări , ascultând concertul de ieri, la lansarea albumului. Piesele de pe noul album au fost timid introduse printre piesele cover, pe care le cântau deobicei. Se simțea, poate pentru prima dată, la un concert Rockabil,  puțină teamă. Dintr-un album de 10 piese, la lansare, am ascultat doar vreo 5. Insuficient să-ți faci o părere. Am plecat, de la concert, cu mai multe întrebări decât am venit. Știam că doar audiția albumului va reuși să le raspundă. În dimineața asta am ascultat albumul și, pot spune cât mai sincer, chiar dacă cei de la Rockabil se vor supăra (așa sunt prietenii, sinceri, nu?)  au greșit. Melodiile de pe albumul “Un cântec promis” trebuiau cântate toate. “Un cântec promis” este un album, lăsând la o parte partea tehnică, de altfel, ireproșabilă, muzical vorbind, complet. Este melodic, are text și are muzicieni experimentați. Este un album creat din iubirea față de muzică și nu din dorința de a-l vinde. Și acest lucru se simte. Este un album în care experiențele  muzicale diferite ale celor patru componenți se completează armonios. Acest album a adăugat în certitudinile mele, alte certitudini. Bujor Hariga și Marian Draghia nu sunt doar foarte buni chitariști, ci sunt și admirabili compozitori. Vali Ivănescu poate cânta și fara accentul american, la fel de bine. Și știe și să compună. Și știe și să scrie texte. Și să cânte la claviaturi. Și sș  cânte la chitară (bas, electrică, acustică)… Petre Prisacaru, un toboșar care, cred eu, este foarte puțin apreciat, pentru valoarea pe care o are. Se cuvine să menționez textele Danielei Marcu și producătorul muzical al acestui album, Loris Negruț. Tot ce mai pot spune este că acest album ar trebui să existe în colecția oricui are o minima pretenție de sine ca știutor de muzică. El reprezintă, practic, apogeul unei formații rock , care se alătură, cu drepturi egale, celorlalte trupe rock, care au definit istoria  rock-ului bănățean. Felicitări, ROCKABIL!