Valentin Ivănescu-interviu/portret (I)

Mă gândeam într-o zi la ce înseamnă ”scena muzicală” lugojeană. Asta în cazul în care putem folosi această sintagmă – ”scena muzicală”. Practic, acele câteva locuri în care s-a cântat/se cântă/ se va cânta în Lugoj. Mă rog, un subiect despre care voi vorbi, la un moment dat, că pare destul de interesant. Și, tot încercând, din memorie, să enumăr spațiile acestea, evenimentele sau trupele care au fost prezente în ultimii ani în Lugoj, îmi tot apărea un nume: Vali Ivănescu. Mi-am dat seama că acest muzician, în perioada 2013-2019, a fost omniprezent în spațiul muzical lugojean. A cântat pe toate scenele, a fost aproape la toate evenimentele muzicale. A fost cu trupe, în formule de trio, de duo sau chiar singur. Întrebarea firească a fost: Cine este acest Vali Ivănescu? Așa că am pus mâna pe telefon și l-am sunat: ”Vali, uite, aș dori să îmi dai un interviu. Așa, în mare, eu am creionat vreo 10 întrebări. Ce zici?” ”Acuma?” ”Da, telefonul înregistrează convorbirea” ”Ok! Să-i dăm drumul!”. Și i-am dat… În prima zi, am vorbit o oră și jumatate (a zis el, la un moment dat, că a obosit. Eu i-am zis ”ok, dar mai am alte nouă întrebări să-ți pun, că, de o oră și jumătate, mi-ai răspuns doar la prima…”). A doua zi, tot o oră și jumătate. A treia zi, doar o oră. Patru ore… Da, dar patru ore foarte interesante. Vali Ivănescu, atât muzical, cât și personal, are ce povesti. Nu a fost doar un simplu interviu, a fost o poveste, o amintire a unui trecut din care, în mare parte, am fost și noi prezenți. O istorie a României, dar văzută altfel, mult mai real. O istorie trăită. O Românie trăită de Vali în anii „antedecembriști”, în anii ”Iliescienii”, în anii capitalismului ”original” , post socialism. O Românie trăită, practic, cu chitara în mână. Nu puteam să intitulez aceasta poveste simplu- ”Interviu acordat de…”, ar fi fost prea puțin și, în mare parte, neadevărat. L-am intitulat ”Valentin Ivănescu-interviu/portret”, pentru că în acest interviu Vali a portretizat perfect o istorie trăită în comun,: istoria lui și a țării în care s-a născut. Cam aceasta e povestea:

Valentin Ivănescu

Nume – Ivănescu. Prenume – Valentin. Mai departe te las pe tine Vali…

Născut pe 15 martie 1956, la Timișoara.

Tata – medic primar cardiolog.

Mama  – asistent medical (după ce a fost dată afară de la Medicină, în anul III de facultate, deoarece tatăl ei a fost considerat indezirabil de către ”tovarăși”).

Gradinița, școala și liceul le-am facut la Buziaș. Am absolvit liceul în 1975, Liceul Teoretic Buziaș, secția reală. Au urmat câteva eșecuri la medicină (mama dorea să fac medicină pentru că, probabil, a dorit sa termin eu ce începuse ea…). Taică-meu a zis : ”Nu-l fă doctor, că el nu are c….r de stat pe scaun!”

Asta a spus-o tatăl tău, care era medic…

 Da, tata, care era medic. Nu-s făcut pentru medicină. La medicină trebuie să înveți toată viața, ori eu nu am fost chiar așa de abnegat, de studios și nici înzestrat cu prea multă răbdare.

Era și o concurență foarte mare

 Da, era o concurență foarte mare. Se intra cu nota minimă 8.40 și erau 260 de locuri, la Medicină Generală. Am dat de vreo câteva ori și am început de la o notă mică, după care, tot mai mult, tot mai mult  și, când am fost cam la 60-70 de sutimi, am renunțat.. Am făcut, între timp, o școală post liceală de mecanici ajutori de locomotivă, că asta era a doua mea pasiune, calea ferată. Am vrut să văd cum e la postul de conducere al unei locomotive, nu numai să stai în vagon, sau să vezi trenul cum trece prin fața ta.

 O pasiune moștenită de la bunicul din partea mamei? (m-a impresionat povestea bunicului, așa că m-am hotărât să o scriu. E foarte interesantă. Seamană izbitor de mult cu povestea scrisă de către Constantin Virgil Gheorghiu și transpusă pe ecran în filmul ”A 25-a oră”, film care l-a avut în rol principal pe Anthony Quinn)

Nicolae Sbârnea-bunicul din partea mamei (cel din dreapta)

Poveste:

”Bunicul din partea mamei a fost ceferist, unul cu experiență (a urmat toate etapele, de la telegrafist până la inspector). În 1944, când s-au retras din România, nemții i-au cerut să le predea Gara din Lovrin, cu tot ce era în ea. Era gara unde el era șef. A refuzat și astfel a fost deportat în Germania. În  drumul spre Germania a scăpat, cu mult noroc, de a fi împușcat. Într-o pădure din Kikinda (Yugoslavia, pe atunci, azi, Serbia) au fost toți prizonierii dați jos din tren și. o parte dintre ei, au fost împușcați. A lucrat aproximativ un an într-un lagăr din Turingia, la o mină de plumb (acasă, când s-a întors, cîntărea 45 de kg și avea la el un săpun făcut din om și o plăcuță matricolă din aluminiu, pe care le păstrez și azi). În 1945, când a fost eliberat de către americani, ofițerul responsabil cu prizonierii (erau de toate națiile, mulți români, bunicul meu fiind împreună cu un acar, luat tot din Lovrin) le-a propus să rămână în Germania (”rămaneți aici, va fi mult de lucru”- ei știau ce va fi, cel puțin știau că România fusese vândută la Yalta, ceea ce , ”eliberații” nu știau…). Bunicul a refuzat, invocând faptul că în România are soția și fiica. Chiar dacă i s-a promis că vor fi aduse și ele (până in 1947, încă se mai putea…), el nu și nu! S-a întors în România, unde un ”binevoitor”, tot ceferist, cel care îi luase locul și care devenise, între timp, comunist, l-a denunțat Securității că el ar fi fugit cu nemții și că nu ar fi fost deportat. A fost arestat și bătut (schingiuit) în beciurile securității, în Timișoara (ce îmi povestea el am găsit și într-o carte scrisă de  Virgil Ierunca, cum era el bătut cu bagheta de sticlă peste testicule). Până au venit actele din Germania, care să ateste adevărul spus de el, l-au pensionat mai devreme. Nu a fost pensia pe care trebuia să o primească. Era una mult mai mică. Maică-mea era în anul doi (sau trei) de medicină și a fost dată afară din facultate. Nu a mai continuat. A rămas asistentă. A lucrat o perioadă asistentă la Spitalul CFR și la Policlinica CFR Timișoara, după care a fost detașată, prin ’51, în Buziaș, unde l-a cunoscut pe tatăl meu.”

Tata, la Chișinău (primul, din stânga)

Tata are și el o poveste asemănătoare, doar că el a fugit de ruși din Basarabia. A făcut liceul la Chișinău. El era din Chișinău, Basarabia. Tata și mama s-au întâlnit aici, la Buziaș, și așa am apărut eu, în ’56. Cam asta a fost istoria cu apariția mea. Și tatălui meu îi plăcea calea ferată, chit că s-a făcut doctor. Când plecam  în concedii cu ei, în perioada când eram copil, obișnuia ca până să ne urcăm în tren (tata) ne ducea să vedem locomotiva. Țin și acuma minte că, în Gară la Lugoj (noi veneam cu personalul de la Buziaș), până venea accelaratul cu care trebuia să plecăm, mergeam să ne uitam la locomotive. O fi avut și el ”boala” asta în sânge…bunica lui lucrase ca funcționară la depoul de locomotive din Chisinau. Revin. Am făcut școala  post liceală, am lucrat o scurtă perioadă – cam, cu tot cu școală, un an, am văzut și eu ce înseamnă viața de ceferist, de tracționist, să nu dormi noaptea în patul tău. După care, a venit armata. Luuuungă.

Unde ai făcut armata?

Păi, 9 luni, ciclul întâi, l-am făcut la Călărași, în Ialomița.

Ooooo, aproape de Lugoj…

 Da… Când am primit ordinul de încorporare, din greșeală m-am uitat la Caracal și am fost destul de liniștit, că nu e foarte departe. Nu trebuia să schimbi trenul, de la Lugoj. Se ajungea destul de repede. Mai târziu, am dat totuși o fugă până la OJT,  să mă uit pe hartă. Acolo mi-am dat seama  de confuzie… Călărașiul era muuult mai departe. Făceai o groază de timp și schimbai o grămadă de trenuri, până acolo. Am reușit, în ciclul doi, să mă mut la Timișoara, unde am terminat-o în 1981, în cadrul trupelor de geniu, pentru că am avut ”bube în cap”: prietenă din Franța, corespondență cu occidentul, etc… Mă rog, a fost modul meu de a mă revolta împotriva ”tovarășilor”. A urmat facultatea. Întâmplarea a făcut că am întâlnit o doamnă venită la Băi, la Buziaș, care i-a spus mamei: ”Uite, dă-l la Agronomie, că tot tot despre viață e vorba și acolo”. Eu nu eram făcut pentru științe exacte, pentru Poli , ISE-e, etc… . Așa am ajuns eu de am dat admitere la Agronomie. Am intrat și, după patru ani, am terminat Agronomia.

Urmează o altă poveste interesantă din trecutul tău, care ar putea purta următorul titlu:

Repartiția – prostia vieții mele”

Da, cam acesta ar fi titlul potrivit. Am fost 5 inși, care ne-am dus în Deltă , deși puteam să luăm, liniștit, undeva mai aproape. Poate nu județul Timiș, dar puteam lua Caraș-ul, la Răcăjdia, sau la un CAP sau IAS, pe frontieră. Noi, nu! Ne-am dus în Deltă, în localitatea Pardina, comuna 1Mai, a patra oprire cu vaporul, pe brațul Chilia.

 A fost o chestie de aventură?

 Într-un fel, da. La repartiție, a venit un grup de vreo 4-5 inși, care luaseră repartiții, cu ceva ani înainte, mai încolo, pe la Chilia Veche, undeva la capăt de tot. Ei ne-aau spus: ”Băi, acolo n-ai treabă. Toată ziua stăm la pescuit.” Pe noi ne-a încântat povestea lor și ne-am zis: ”Suntem 5 colegi (câțiva eram chiar din aceeași grupă), hai, măi, să mergem și noi acolo să vedem care e treaba”. Ei, acolo a fost un dezastru. Acolo era ”batalionul disciplinar al tuturor agronomilor din România”. Toți cei care erau acolo erau cu ”bube în cap”. Până și doctorița stomatolog avea probleme. Asta a fost! Nu am stat. Nu se putea sta. La un an de zile se dădea un carnet, în mod festiv, și toti stagiarii de acolo (că erau de toate meseriile, erau ISE-iști, zootehniști, agronomi, veterinari și îmbunătățiri funciare, tot ce putea exista. Ceaușescu dorea să defrișeze Delta  și să pună porumb…). Ei, la un an de zile, primeai un carnet făcut frumos, de mână, de una dintre fete. Când ni s-au înmânat, am ”tras” un chef și ni s-a spus: ”uite, în mod festiv ai trecut în categoria oamenilor nebuni”. Trebuia să dai și tu ceva de băut… Așa era povestea. Aș putea povesti multe despre perioada din Deltă și ce a fost acolo…

 Cît ai stat acolo?

 Nu am stat mult. Iarna lui ’86 spre ’87. În primăvara lui 1987,  tatăl meu s-a îmbolnavit și nici mama nu se simțea grozav. M-am luptat cu oficialitățile să îmi dea drumul. După un an, am reușit să mă angajez ca inginer la Silagiu (lângă Buziaș). A fost o perioadă, cât timp am fost în Deltă, cu mult zbucium, cu du-te –  vino. Făceam până acolo cât nu făceam până la Montreal. Schimbam 3 trenuri și un vapor.

Fam. Ivănescu – Buziaș, 1979

După Revoluție, m-am însurat și în 1993 am emigrat în Canada. Mă săturasem de Iliescu și ai lui. Am zis: ”Hai să vedem!” Eu aveam ”patul germinativ” făcut cu Canada – o să revin la povestea aceasta. Am încercat să emigrăm legal în Quebec, provincia de limbă franceză. Pe vremea aia, nu avea oricine adresa consulatului, nu exista internet. Primisem o adresă de la un prieten, care mi-a zis: ”Măi, fii atent, ține-o pentru tine”. Am făcut o întâmpinare la Consulatul provinciei Quebec, de la Viena, care era cel mai aproape de noi. La București nu era, acolo era doar Ambasada Canadei. Am trecut prin toate formele – formulare mici, formulare mijlocii, formulare mari, cu un interviu susținut la București, cu posibilitatea ca, timp de un an de zile după ce ne-au acceptat, să emigrăm. Am plecat în 1993, în septembrie…

Aha, v-ați gândit să plecați tocmai la început de iarnă, în Canada…

Fam. Ivănescu – Cascada Niagara,1994

 Cam da… A venit și iarna aia cu minus 41 de grade real și minus 65 de grade resimțit din cauza factorului de vânt. Da, am prins chiar iarna aia cumplită acolo, lungă și aspră.

 Și tu te-ai plâns când ai cântat de Revelion, în aer liber, la Lugoj, la minus 16 grade. Păi, trebuia să cânți în mânecâ scurtă, atunci…

Ha, ha,ha.Trecuseră ceva ani buni de când m-am întors din Canada, atunci, și organismul se reobișnuise cu clima din România…. În Canada, clima este cumplită, cu excepția provinciei British Columbia, unde este mai blândă, că este clima oceanică. În rest, e jale! Iarna e iarnă. Eram întrebat: ”Cum v-a plăcut iarna?”  Cum naiba să-mi placă? A început în decembrie și s-a încheiat în mai. Venea și vara,nu zic că nu. Cu primăvara era puțin mai greu. Venea între orele 13.00-15.00, într-o sâmbătă după amiaza, după care, vara! Vara era îngrozitor de cald, în sensul că temperaturile erau în jur de 34-35 de grade, dar, din cauza umidității, sărea de 40. Foarte cald! Umiditatea aia era cumplită! Trebuia să te speli din sfert în sfert de oră pe mâini, din cauza transpirației. Ne-am obișnuit, până la urmă. Am stat 4 ierni și patru veri, după care ne-am hotărât să ne întoarcem. Am văzut ce era de văzut. Am mai fost și prin Statele Unite, am urcat și pe turnurile alea care nu mai sunt, deci, a fost o experiență extraordinară, pe care nu o regret.

Fam. Ivănescu – Statuia Libertății, New York

Să amintim că ai primit și cetățenia canadiană.

Da. Cetățenia se dă după 3 ani. Am luat-o după 3 ani și câteva luni și acuma avem și cetățenia română și cetățenia canadiană, lucru acceptat și de români și de canadieni.

Bănuiesc că la” baza gândirii” întoarcerii nu a stat patriotismul…

A stat și patriotismul (mai puțin al meu, mai mult al soției),  dar, culmea, nu soția a dorit să plecăm din Canada. Eu am dorit să plecăm. Ea ar fi vrut să mai stăm un an, doi, că avea un job bun. Eu nu am mai vrut. Am zis: ”E destul!” Am știut din start că nu ne ducem să murim acolo. Până la cetățenie și un an după, a fost suficient. În viață e bine să știi când să te oprești. Tot la canadieni am auzit chestia asta, la Robert Robertson, de la The Band, ”It’s a season for everything” – pentru orice este un anotimp. Poate faptul că nu am avut copii, (nu ca nu am fi vrut sau nu am fi putut avea, dar am tot amânat-o) să fi influențat lucrul acesta.

 Și v-ați întors în România…

Ne-am întors în 1997, dar, ca să nu fie așa bruscă aterizarea, ne-am oprit și doi ani in Germania. La doua luni după ce am ajuns în Romania, în toamna lui 1997, soția a primit, prin telefon, un job de la o verișoară de a sa, de la Suttgart. Așa că, am plecat urgent pentru câteva săptămâni și am rămas doi ani.  Noi, fiind cetățeni canadieni, nu am avut nevoie de vize. În 1999, ne-am întors definitiv în România, unde am intrat în sistemul de învățământ. La început, eram necalificați. Acuma, suntem profesori. Eu am făcut o reconversie profesională doi ani de zile la Facultatea de Vest din Tmișoara, la Universitate, să pot fi plătit ca profesor calificat. Diploma de inginer nu îmi dădea dreptul să predau engleză/franceză, ce predau eu.

 Inginer agronom…

da, da, inginer agronom… Poate aș fi putut să predau biologie, sau tehnologie, cum au făcut mulți dintre colegii mei, dar pe mine nu m-a atras nici tehnologia, nici alte materii cu profil bio-agrar. Am predat franceza, engleza și germana (de fapt, mai predasem trei ani buni, între 1990 și 1993, la Școala Generală Nițchidorf, unde soția devenise directoare, în anul școlar de după revoluție, când era nevoie de cadre didactice).. În 2007, împreună cu soția am terminat la UVT reconversia profesională pe „Limba și literatura franceza”. Ea, din profesoară de chimie în profesoară de franceză, și eu, din inginer agronom în profesor de franceză. Ea s-a titularizat la Buziaș, ulterior. Eu am rămas cu jumătate de normă la o firmă franceză (niște francezi au venit să facă agricultură, la Buziaș) și jumătate de normă în învățământ. Ulterior, am luat și eu normă întreagă și, anul acesta, dacă dă Dumnezeu, voi ieși la pensie. (la 1 septembrie, trecerea în rezervă!).  

Trecerea în rezervă din punct de vedere al serviciului, dar nu și din punct de vedere artistic. Să trecem și la partea artistică a biografiei tale. De unde pasiunea pentru muzică?

 De la mama. Tata era complet afon, chiar dacă asculta muzică și îi plăcea foarte mult muzica clasică.

Mama și bunicii, 1937

  Este foarte important mediul în care te formezi. Este esențial în dezvoltarea ulterioară, mai ales  ca muzician. Una e când crești într-o casă/familie în care se ascultă un anumit gen muzical și alta e când trăiești într-un mediu în care se ascultă un cu totul și cu totul alt gen muzical. Mă feresc să denumesc genurile… Ce gen muzical se asculta la voi în casă?

La noi se asculta, în primul rînd, muzica de la radio. Aveam unul rusesc (sau cehesc, nu îmi mai aduc aminte exact), din acela vechi, mare, cu ”ochi magici”, dacă îți mai amintești…

 Da, alea cu clape ...

Da, alea cu clape. Acela avea și un pickup, pe care îl foloseam destul de des. Părinților mei le plăcea muzica italiană, Remo Germani – La ragazza, Rocco Granata – Marina, Marina … ce se găsea în comețul socialist, pe vremea aceea, Los Paraguayos, muzică clasică – simfonii, șamd… până a venit Canada în peisaj (o să ajungem și acolo și o să povestesc la ce mă refer…). Eu, ascultînd discurile astea, mai ales cele cu muzică italiană, s-a cam întipărit destul de bine muzica asta, în cap.

Cam  aceleași discuri le-am ascultat și eu, cînd eram mic…

Da, astea au fost, astea se găseau atunci. Părinții mei nu erau cu Sincron sau cu d’astea. Eu am început cu astfel de muzică, adică muzica mea. muzica lor era cea mexicană, italiană, ce puteai să cumperi. Pe de altă parte, mama, în tinerețe, a cântat la acordeon. La Lovrin, trăind în mediul șvăbesc, a avut multe prietene de vârsta ei care cântau la acordeon. Știi cum sunt nemții, toți învățau de mici un instrument. A și cântat pe la Kirchweih -uri, chiar dacă ea era româncă 100%. A avut un acordeon Honner. Am încercat și eu așa, un pic, dar nu m-a atras. Eram mai plăpând, mai firav, și nu cred că îmi ședea bine să trag de burduful ăla, să-l închizi și să-l deschizi. Mama a vrut să învăț, totuși, un instrument și astfel am ajuns la pian. Mi-au cumpărat un pian de la o doamnă în vârstă. Existau, în Buziaș, cum era la modă pe vremuri, la familiile bune, piane sau pianine. Am luat un Bosendorfer. Pianul există și acuma. Ulterior l-am vândut, că nu mai aveam unde să-l mai ținem, că am stat o scurtă perioadă la bloc. L-am vândut unei profesoare de muzică, care, la rândul ei, plecând din țară, l-a donat la Școala de arte din Timișoara, unde se află și acum.

 La ce vârstă ai început lecțiile de pian?

Valentin Ivănescu- la pianul Bosendorfer,1972

 Pe la 9-10 ani. Pentru mine era îngrozitor. Prietenii mei se jucau afară și eu trebuia să las pistolul, sau cu ce mă jucam eu pe-acolo, că venea doamna și trebuia ”să fac” pian. Ulterior, mi-a prins bine… Am prins pianul, dar nu la nivel de școală de muzică. Mai mult după ureche. Chiar dacă mă uitam și pe note, tot după ureche am învățat.

 Bine, ceva cultură muzicală tot s-a prins…

Normal, normal că s-a prins. Când eram în școala generală, am încercat să cânt și niște muzică românească la pian, câteva acorduri, și așa, încet încet, am fost atras de muzica ușoară, de aia care se dădea atunci la radio.

Aici se cuvine să începem o altă poveste, a tatălui tău și legăturile sale cu radiourile din occident.

Poveste (tatăl, iubitor de cultură):

Tatăl meu a fost un om care a iubit enorm cultura, mai ales cultura vestului. Bine, era amator și de clasicii ruși, îi știa pe de rost deoarece făcuse Liceul ”Alecu Russo”, din Chișinău. Chiar dacă l-a făcut în limba rusă, nu era de loc de partea comuniștilor, era de partea Rusiei intelectuale, a Rusiei culturale. Vorbea limba rusă perfect. El obișnuia să asculte o emisiune la radio, pe unde scurte. Bine, toți doctorii și toți intelectualii din Buziaș ascultau Europa Liberă, Vocea Americii sau Deutsche Welle, în limba română, dar el asculta o emisiune a CBC/SRC (postul național de radio al Canadei), retransmisă de Radio Luxemburg, de la Montreal, către fosta U.R.S.S.,Era în limba rusă.

Deci asta a fost prima legătură a ta cu Montreal, cu Canada.

Da, prima legătură cu Canada, asta a fost, prin emisiunea pe care o asculta  tatăl meu. Îmi amintesc că eram prin clasa a cincea, cred, prin ’67 , ’68,  și, într-o zi ne trezim că ne aduce poștașul acasă un disc, frumos ambalat, din Canada. Îl deschidem, ne uităm la el (îl am și acuma) și citim: ”Festival de muzică folclorică din Canada”. Era muzică din  toate provinciile, începând cu cele mici, de la Atlantic, pînă la British Columbia. Am luat discul, l-am ascultat. Erau toate genurile: western (country), muzică franceză, muzica băștinașilor, de toate. Acela a fost primul meu contact cu alte genuri muzicale decât cele ce puteai să le asculți la noi, în România, la radio. Ce a făcut tatăl meu: a ascultat emisiunea aia în limba rusă și, la un moment dat, redactorii canadieni au pus o întrebare. Cine răspundea corect primea un disc. El nu a avut ce să piardă. A luat o carte poștală, a scris în limba rusă răspunsul și a trimis-o. Îți dai seama că ”tovarășii” de la securitate deja ”ciuliseră” urechile (motiv, ulterior, pentru mine să fac armata la ”diribau”), dar atunci nu a fost o problemă. Nu aveau de ce să se lege. Era scris pe carte poștală, adică la vedere, și mai era și un text în limba rusă, pentru un concurs. Nu s-au legat de el. Din fericire pentru el, nu mai erau anii ăia de teroare. Era și în perioada de deschidere a lui Ceaușescu către occident. Tatăl meu a continuat să scrie acelei emisiuni și, uite așa, din când în când, venea Lae, poștașul nostru buzieșean de la acea dată, cu pachete din Canada. Erau cărți (am și acuma păstrate câteva dintre ele), de la prestigioasa editura americana LIFE, foarte grele, gen albume, cu istoria SUA, în 12 volume, cărți din toate domeniile, chimie, cosmos, despre pădurea ecuatorială, despre țările din Europa, despre țările din America de Sud, niște albume extraordinare. Săracul poștaș, era ”cocoșat” când venea la familia Ivănescu să aducă pachetele. Pachete cu cărți și cu discuri. Taică-meu mereu îl ”atingea” cu un ”pol” pe Lae, pentru efort, că nu era deloc ușor pentru el. La un moment dat, tata a ajuns așa de cunoscut de cei de la radio încât se felicitau cu ocazia Crâciunului, a Paștelui și îi spuneau: ”Domnule Ivănescu, nu mai trebuie să ne răspundeți, vă trimitem oricum pachetul”. Ei, canadienii, cu acea emisiune doriseră, inițial, să cucerească piața intelecualității rusești, nu cea românească. Postul (antena) era îndreptată către U.R.S.S., nu către România, dar România era în drum… Tata era unicul ascultător din România (așa și spuneau la Radio, ”pentru UNICUL nostru ascultător din România). Primeam, pe lângă cărți, și discuri, și pliante sau broșuri. Ca o paranteză – când am fost la interviul pentru emigrare, ofițerul canadian de acolo a căzut pe spate cănd i-am spus unele chestii. De exemplu, i-am spus de un duet din Quebec, din anii ’50,  de care doar ei știau. I-au căzut ochelarii de pe nas, când i-am zis de „Les Jerolas”. ”Îi cunoașteți pe Les Jerolas ?”- m-a întrebat surprins , ”Da, cum să nu. ”, ”Păi cum?” , ”Păi, uite așa”- și i-am povestit. În toată partea din interviu care a urmat, pe funcționarul ăsta nu l-a mai interesat ce vorbeam eu. Eu vorbeam despre agricultură, despre experiența mea în domeniu, și el se gândea doar la numele celui de-al doilea om din trupa aia canadiană, că eu avusesem un lapsus și nu mi-l mai amintisem. Îl blocasem și pe el, că nici el nu și-l mai amintea . Omul era șocat. E ca și cum vine unul din Burundi și îți povestește de Frații Petreuș.

Mai degrabă mergi tu în Burundi și acolo te întreabă cineva, care nu a mai fost niciodată în România, despre Frații Petreuș…

 Da, așa…Așa a fost pentru omul ăsta, săracul…  Ei,revenind, așa am primit eu din Canada discuri cu: Elvis Presley – ”Greatest Hits”, Paul Anka – ”Hits”,  Rolling Stones- ”Aftermath”- versiunea americană, Dave Clark Five – ”Greatest Hits”, The Mama’s and the Papa’s – ”Big Hits”, The Beatles, bineînțeles, cu ”Yesterday and Today”-versiunea americană, The Spirituals – ”Gospel”, Charles „The Couriers” – ”From sea to sea”, Aznavour, Frank Sinatra, Dean Martin, Gilles Vignault, etc., ce mai, o discografie consistentă.

Valentin Ivănescu îm 1973, cu albumul ”Rubber Soul”,Beatles.

 Muzică foarte bună…

Foarte,foarte bună. Multe discuri le mai am și acum. A, și jazz și cam tot ce vrei… Treaba asta a ținut până pe la mijlocul anilor de liceu, prin ’73 – ’74, după care s-au mai rărit. Am primit foarte mult material cultural. Au fost doar chestii de cultură. A, era să uit, și multă muzică clasică.

 Se pare că acest post de radio a avut o influență foarte mare asupra dezvoltării tale culturale.

Da, a avut, și nu era un post ca Europa liberă sau Vocea Americii, era un post care nu făcea politică.

Practic nu emisiunile lor te-au influențat, ci conținurul pachetelor de la ei

Bineînțeles. Eu nu ascultam radioul, că nu știam limba rusă. Tatăl meu nu a dorit să mă învețe (și îmi pare foarte rău că nu a făcut-o). Bine, tatăl meu a scris, în paralel, și la BBC

 Tot în rusă?

Nu , de această dată în engleză, că știa și limba engleză. De la ei am primit The Beatles – ”Rubber Soul”-versiunea originală, mono. A venit spart. A mai scris tata o dată și l-au retrimis. Am două coperți de la discul acesta. Am mai primit The Beatles – ”Magical Mistery Tour”, în varianta EP, originală, din ’67, Puppet on the string – ”Sandy Show”, Pink Floyd – ”See Emilly play/Scarecrow” – un single de 45, cu Sid Barret, The Jimi Hendrix Experience, cu ”Let me light your fire” și ”The burning of  midnight lamp”, tot un single, The Cream – ”Disraely Gears”, din ’67, și, cel mai valoros pentru mine, ”Let it Be”-ul lui Beatles. Le-a scris tata celor de la BBC: ”Am un fiu căruia îi place Beatles, vă rog trimiteți-mi un disc cu ei”. Așa am primit discul ”Let it Be”, ORIGINAL, în 1971, la un an de la apariție!!! În acea seară, mi-am luat prietenii și am făcut o audiție la pickup. Am ascultat ”Let it Be-ul”. Mi s-a părut fantastic!

Așa ți-a venit ideea înființării primei trupe?

Da, după ce au venit discurile canadiene și englezești, astea despre care ți-am povestit, m-am hotărât. Eram în clasa a VII-a, (pianul deja nu mă mai atrăgea)- îi vedeam pe Timizii, formația liceului din Buziaș, cu trei, patru, hai să zic cinci ani mai mari decât mine. Arătau ca cei de la The Beatles- cizmulițe negre, pantaloni strîmți pe picior, cămăși albe și cravate subțiri, din piele neagră.

Formația Timizii, 1968

Restul, povestim în partea a doua , da?

Ok, rămâne să povestim în partea a doua…

Sfârșitul primei părți

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: