Valentin Ivănescu – interviu/portret (III)

Valentin Ivănescu

După patru ore de conversație telefonică, am reușit, totuși, să reduc acest interviu la DOAR trei părți. E adevărat, lui Vali îi place să vorbească, dar are și ce povesti. Am aflat cum a devenit muzician, la ce instrumente cântă și care au fost trupele, străine și autohtone, care i-au influențat cariera muzicală. DAR, așa cum am spus la începutul primei părți, acest interviu m-am hotărât să-l fac când mi-am dat seama că Valentin Ivănescu a fost cel mai ”prezent” muzician pe scena lugojeană, între anii 2013-2019 (adică până la pandemie…). Era normal să vorbim și despre Lugoj și legăturile lui cu muzicienii lugojeni.

Să povestim puțin și de instrumentele la care cânți. Cum ai devenit tu instrumentist? Cânți la pian, la chitară, la chitară bas si la voce.

Am început cu pianul din copilărie. În școala generală, printr-a VI-a, a VII-a, am lăsat la o parte ”bolerourile” și am încercat să cânt instrumental ceva piese românești, care mi s-au părut mai ușor de abordat pe clape. După aceea au venit discurile din Canada, cu Rolling Stones si cu Beatles și cu toată pleiada beat a anilor ’60, și, de acolo, inspirat de Timizii, trupa de liceeni cu câțiva ani mai mari ca noi și care mergea bine, am făcut grupul Priam. Acolo am cântat prima dată la pian, după care, am luat la chitara bas. Trecerea la bas a fost cauzată și de faptul că am rămas din 5, 4 și, pe lângă asta, o chitară era mai ușor de transportat decăt un pian…

Ai învățat chitara cu profesor?

Începuturi la chitara „Amiral”, împreună cu aspiranții chitariști: Ducu Antonescu și Mircea Avram și doi susținători, în vara lui 1970.

Nu…, chitara am învățat-o de la Luci Goia. Noi eram leat, dar nu eram în aceeași clasă, în generală. Luci nu stătea în același cartier cu mine și avea altă gașcă. Acolo, în gașca lui, era și Miși Ghetvan, care era la noi în trupă. Mai erau niște băieți care ”zdrăngăneau” pe corzi. Luci Goia a mai ’’prins’’ ceva  și de la unul mai mare, care cânta la Timizii, Ioan „Csabi” Bagyo. El știa trei acorduri majore, La, Mi, Re și trei acorduri minore, ceea ce era, deja , mare lucru. Știai să cânți, dacă erai capabil să le schimbi. Așa îmi aduc aminte – nu aveam chitară încă – într-o duminică l-am rugat să îmi imprumute chitara lui, să-mi arate trei acorduri și am început să cânt – și îți spun cu mare exactitate – Frații Mentzel.

 Nimeni nu uită prima melodie cântată la chitară...

Frații Mentzel cântau melodia aia cu ”Vezi rândunele…. ”, pe versurile lui Eminescu. Eu o știam de la radio. Erau doar trei acorduri majore simple. De la Beatles, îmi aduc aminte cu precizie, am învățat ”Ob-la-di, Ob-la-da”. A fost și prima mea încercare de a face un ritm de bas. Romică, de la noi din trupă, cel de la Oradea, băiatul colonelului, îl știa. Bineînțeles, ”Ob-la-di Ob-la-da” cu versuri românești, că nu știam engleză, nu făceam la școală, și suna cam așa: ”Dezmond este vânzător la aprozar/ Moni mare cântăreață-n bar/ Dezmond o iubește pe Moni demult/ și nunta vor s-o facă-n curînd/ Ob-la-di, Ob-la-da/Asa-i viata/ Da, ce frumoasă e ea” . Asta era versiunea noastră… Îmi aduc aminte că, foarte, foarte greu mi-a fost să învăț , pentru că acele chitare erau niște instrumente ieftine și corzile erau foarte sus, trebuia să apeși tare pe ele. Mă dureau buricele degetelor, dar nu m-am lăsat… Aveam ambiție și mi-a și plăcut. Și azi așa, mâine așa – pe vremea aceea eram premiant la școală – și de ziua mea de naștere, prin clasa a VII-a sau VIII-a, maică-mea mi-a făcut cadou o chitară cumpărată de la Timișoara. Era un magazin de muzică pe str. Alba Iulia, în capăt, spre Libertății, de unde mi-a cumpărat o chitară Amiral. La vremea aceea costa 530 de lei, ceea ce o făcea o chitară bunicică, peste medie. Chitarele care erau ieftine erau sub trei sute de lei și erau confectionate din placaj. Am și acuma chitara aceea, este într-o stare jalnică, dar există. Poate intr-o zi, am sa o reconditionez…

Deci, ai cântat inițial la pian , la PRIAM, și , după, la chitară?

 Nu, după pian am trecut la chitară bas.

Direct la bas? Nu ai trecut printr-o chitară înainte?

 Nu, direct la bas. Când ne-a plecat chitaristul de armonie, Luci, care era la bas, a trecut la tobe, eu am preluat basul. Sincer, am preluat bas-ul pentru că mi-au spus colegii din trupă: ”Ești începător la chitară, iei bas-ul!”. M-am gândit că e mai simplu să cânți la 4 corzi, decât la 6 și așa am acceptat propunerea. La început, punctam notele pe care ceilalți doi le luau in acorduri. Ulterior am învățat și câteva formule de bas și uite așa a început să sune tot mai bine echipa. Luci făcea și vocal. Avea și o piesă proprie, ”Tu n-ai știut”, pe care am refăcut-o cu Șah Mat-ul, prin anii ’80. Atunci o cântam mai primitiv, în stil beat. Mai aveam și eu o piesă, pe care o cântam eu vocal. Era piesa a doua. În spectacole, mai mult de 3-4 piese, nu te lăsau să cânți. Începeam cu o instrumentală, era Paint it, Black, a lui Rolling Stones, luată de pe discul primit din Canada. Luci Goia a venit cu ideea să o cântăm. Bine, noi o făceam cu 3-4 acorduri, că nu știam mai multe, dar o făceam…

 Practic, tu erai și vocalist în trupă.

Da, eram și vocalist. Eu cântam vocal versiunea românească a piesei ”Proud Mary”. Se numea ”Doina” și o preluasem de la Timizii. Toboșarul de la Timizii, Costel Toma, era în tandrețe cu fata unui ofițer de la armată, cu un an mai mică decât el, pe care o chema Doina. Ea, împreună cu lugojeanca Sivia Seracin, au cântat cu Timizii în concert cu Progresiv Tm și cu Phoenix, la Sala Olimpia, în Timișoara, cînd au reprezentat Buziașul..  Ei, Costel îi făcuse Doinei o piesă, adică a scris niște versuri în limba română pe linia melodică a piesei ”Proud Mary”. Noi, neștiind engleză, am preluat-o așa de la Timizii. Practic, noi nici nu știam că piesa originală e ”Proud Mary”, târziu am aflat… Uite așa, eu cântam ”Doina”, Luci Goia piesa lui, ”Tu n-ai știut”, așa am funcționat noi în anii ’70-’71. După aceea am trecut la chitară armonie.

La Timizii, parcă.

Da, la Timizii, cu Vio Drăgan, la chitară solo, cu Dietmar Westroczy, la bas, și cu  Costel Toma, la tobe și vocal. Așa am cântat în ’71-’72, cât am fost eu într-a IX-a. După aceea am luat iar basul, a venit Nelu Fărcășescu la chitară…

Cu basul „romb”, la o reuniune dansantă la internatul școlar din Buzias, în 1974

Ai preluat bas-ul la Timizii?

Nu, la Timizii nu am cântat la bas niciodată, doar la chitară armonie. TIMIZII, în 1972, s-a desființat, pentru că Vio Drăgan și cu Costel Toma au terminat liceul. Au făcut altă formație, dar care nu mai era de elevi. Noi nu am continuat sub numele de Timizii, că nu am vrut. Nici  nu aveam, de fapt, nume. Doi, trei ani am cântat ca formație a liceului, în formulă de trei, eu la bas, Nelu Fărcășescu, la chitară și Mircea Avram, la tobe. Cântam la voce jumi – juma cu Nelu, pentru că și el era bun vocalist. A fost bine așa. Puteam să cântăm terțe, să cântăm mai bine Beatles. Asta a fost în perioada ‘72-’74.

Cu trupa liceului la o reuniune, în 1974. la internat, cu o chitară bas ceva mai elevată…

În acel an , 1974, Nelu Fărcășescu a terminat liceul , el fiind cu un an mai mare decât noi și așa am ramas eu cu Mircea Avram, la care ulterior ni s-au alăturat doi liceeni cu doi ani mai tineri ca noi, Ducu Antonescu, la bas, și Romică Leu, la claviaturi și vocal. Am luat de această dată chitara electrică cu 6 corzi și ultima mea apariție ca elev a avut loc in mai 1975, într-un un concert la vechea sală de spectacole a Casei de Cultură din Buzias. După aceea, am terminat și eu liceul și nu îmi mai amintesc dacă am cântat intre ’75-’76, dar, in 1977, Nelu Fărcășescu a intrat la facultate, la Construcții și acolo am cântat la CES, tot la bas/vocal. Sunam bine, ca trupă studențească. Cu Linia 27 , tot la bas am cântat.

Invitați cu CES la reuniunea majoratului anului IV de-atunci, în ianuarie 1980

 Deci, cu alte cuvinte, tu mai mult ai fost basist…

Da, mai mult am fost basist și, în ceea ce privește chitara, acolo am fost doar armonie, solo nu am făcut niciodată.

 Bine, dar ai cântat și acustic și double six...

 Da, am cântat și acustic și double six . Am trecut prin toate, în afară de tobe și chitară solo. Astea au fost: pian, bas și chitară armonie.

 La Rockabil, formația în care activezi momentan, te-am văzut și la chitară bas, și la chitară armonie, electrică și acustică, și la clape și, bineînțeles, voce.

Da, le-am făcut pe toate, în funcție de necesități, de m-a poreclit Bujor, „multifuncționalul” !

ROCKABIL, în concert la Porto Arte, în Timisoara- 16 noiembrie 2019

 Practic, la Rockabil ești principala voce, secondat, uneori, de Adi Văduva.

 Adevărul e că la Rockabil eu nu am vrut să fiu principala voce. Rockabilii vechi aveau vocaliști, unul dintre ei  chiar bun, l-am văzut la o repetiție și mi-a plăcut cum cânta. Problema era că se schimbau des, când pleca unu’, venea altu’, când pleca altu’, venea unu’…, și Marian a zis: ”Dă tu cu vocea”!

 Adevărul e că tu ai un atuu- accentul. Poate și faptul că ai stat în Canada, sună așa de ”americănește”, adică sună foarte ok. În general, lumea nu sesizează cât de prost sună o melodie americană cântată cu accent românesc. Sună groaznic.

Acuma, îți spun Tinuț, pe mine m-a ajutat foarte mult și urechea. Având o ureche muzicală bunicică, m-a ajutat enorm. Nu am fost eu talentat la matematică, nici la fizică, chiar dacă am făcut o facultate inginerească, la urma urmei. Înclinația mea era spre un liceu umanist, sau o secție umanistă. Poate, de aceea am și îmbrățișat mai tarziu meseria de profesor. Dacă îmi spuneai , în tinerețe, ca ”tu o să fii profesor” aș fi răspuns că ”nu știi ce vorbești”. Cum adică profesor? Unii dascăli alergau să ne tundă… Aveam și ceva preferințe printre profesori: la sport, la muzică, mai ales unde erau tineri, care se mai coborau la nivelul nostru. În general, profesorii erau văzuți de către unii dintre noi, elevii de atunci, ca niște milițieni.

 Să revenim… Cu ce instrument te simți tu cel mai bine, pe scenă.

Cel mai comod mă simt la chitară armonie.

 Deoarece ești vocalistul trupei?

 Exact.

 Dar dacă nu ai fi vocalist, ce instrument ai prefera?

Aș rămâne pe bas și pe clape, atunci. Dar mai mult cu basul. Sunt un clăpar, să zicem, aproape competent, dar nu mai mult.

 Acuma, că am terminat cu partea instrumentală, să trecem la o chestie ceva mai amplă, legăturile tale cu Lugojul. Mă refer la legăturile muzicale… Deja ai spus că ai colaborat cu foarte mulți lugojeni, care veneau ca liceeni în Buziaș. Ai mai povestit că tot cu lugojeni ai făcut schimburi de discuri. Hai să vedem colaborările muzicale.

 Îți fac un mic preambul. Pe lugojeni i-am văzut prima dată, ca muzicieni, în formația Stelele. Au cântat într-un concert, când încă mai eram în școala generală și mi-a plăcut foarte mult. Stelele nu era încă o formație de restaurant. Erau frații Crăciunescu, Liviu Popescu, Marius Danciu, Nicu Lung, Titi, ceasornicarul vostru, care cânta la tamburină. Mai aveau un vocalist care împărțea microfonul cu Marius Danciu. Unul cânta chestiile mai rock, celălalt pe celelalte, mai ușoare. Aceștia au fost primii pe care i-am văzut. După, la scurt timp, au venit cei de la Betta. Ei au fost de două ori, la Buziaș, tot cam în perioada aia. Erau cu Marius Danciu, vocal, Tibi Rosu „Cocoș”, la chitară, Alioșa, la tobe, Zamă, la bas, și cred că era Sputzi, la orgă. Asta era formula în care i-am văzut și tot la vechea Casă de Cultură din Buziaș. I-am revăzut în ’79, la noua Casa de Cultură, când deja scoseseră înregistrarile de la radio, ”Laie chiorul”, ”Fata cu ochi de gheață”, „Tinerete”, „Graiul painii”…

 Au avut și o parte de disc, scos la Electrcord…

Nu, din pacate nu au scos nici măcar jumătate, au imprimat doar o singură piesă, pe acel disc, ”Laie chiorul”, pe discul ”Formații Pop 3”. La radio au mai multe înregistrări, eu le am pe toate. Am povestit recent cu Zamă, de chestiile astea.

Coperta discului ”Formații de Muzică Pop”, vol. III

Zamă cel mic, că cel mare e coleg cu mine la Teatru…

Da, cu cel mic, care a fost basist la ei. Mi-au plăcut aceste două trupe lugojene. Cel mai mult m-a impresionat Marius Danciu. Era un al doilea Moni Bordeianu, deborda de energie, pe scenă. Avea și ochelari ”a la John Lennon”, de ăia din sârmă. Ulterior am fost coleg cu fratele lui, prof. Dafin Danciu. Am fost colegi la Darova, el preda sport. De la el am mai aflat și ceva povești despre Betta și am primit și câteva poze cu ei. Îți mai povesteam eu că,  să amân armata, pentru a mai prinde o admitere la facultate, m-am internat la ”contagioși”, la Spitalul din Lugoj. Era doctorul Moisescu, acolo,  pe atunci. Mie și unui bun prieten din Buziaș, aflat în aceeași situație ca a mea, ne-au dat câte o rezervă și am stat acolo trei săptămâni. Rezervele noastre erau cu fața spre morgă. Așa de sinistru era noaptea… Într-o seară, am sustras hainele de la magazie, că în spital aveai voie doar în pijamale și halat, ne-am luat și bocancii, că era , undeva, prin octombrie,  am sărit gardul pe acolo, pe la morgă, și ne-am dus să îi vedem pe Betta. Ne-am dus la Betta, la dans, cum era pe atunci.

Unde era asta?

Pe strada aia spre gară.

La Clubul Tineretului?

 Vis-a-vis erau, pe zid, niște panouri cu ”nu faceți ca ei”, cu ”fruntași în munca socialistă” etc. …

Da, acela era.

Ne-am așezat la o masă, am comandat un coniac și am stat și i-am ascultat. Foarte tare au cântat, dar fain. Fain, fain de tot! Erau cu Sputzi , vocal/clape, Alioșa , la tobe, Zamă, la bas, și chitarist nu mai știu cine era, ori Megerle, ori ”Cocoș”. Asta era în toamna lui ’76, sau ’77. Cam astea au fost legăturile muzicale cu lugojenii, până am început să colaborez cu ei. Mai erau colegii de trupă de la Șah Mat, lugojenii Viorel Târziu, Nandy Vick și Luci Goia – care, de fapt, la origine e buzieșean. Împreună cu ei am cântat chiar la Lugoj, la Festival, la Ștrand.

Cel care era organizat de cei de la trupa Logic.

Concert cu ȘAH-MAT la Casa de Cultură din Buzias – 26 februarie1982

 Da, la Ștrand am cântat chiar împreună cu Logicul. Am mai cântat și la Casa de Cultură a Sindicatelor, dar aici a fost un concert Șah Mat, nu am mai împărțit scena cu nimeni. Sincer, înainte nu prea am avut multe contacte cu muzicieni lugojeni. Totul s-a schimbat din momentul în care am intrat în Rockabil…

 După care te-ai ”mutat” la Lugoj…că iți era mai ușor să stai aici, decât să tot faci naveta la repetiții și la concerte….

Păi da, că mă apropiasem mult de Lugoj și prin cei trei ani  cât am predat limba franceză la Darova. Mulți dascăli erau din Lugoj, făceau naveta la Darova. Foloseam o bancă din Lugoj să-mi scot salariul, etc… De prin 2015, m-am hotărât eu să fac Springtime Band-ul.

SPRINGTIME Band – 2017

Dar până în 2015, până ai format Springtime Band-ul, nu ai mai cântat , în Lugoj, decât cu Rockabil?

Am mai cântat în Lugoj, dar nu cu lugojeni. Am cântat mult, în perioada aia, peste tot, unde se putea.

Ai cântat inclusiv la Gala de Blues-Jazz, din 2015, prima pe care am organizat-o în aer liber, la Lugoj. Și ai mai prins și Revelionul de la minus 16 grade…

 Practic, colaborarea mea cu muzicienii lugojenii a fost facilitată de Cristi Vețan. El era la FOA, pe timpul când activau la Școala de Arte. Acolo am făcut și prima repetiție , cu ei. Vețan i-a adus, practic. Erau Dana Marcu, Csilla Gyorgy și Neluțu Căpraru. Asta a fost prima formulă, cu Dana la cajon. Mie îmi plăcea, că eram polifonici. Cântam pe trei voci, cu Csilla și Neluțu. Cu Rockabilul nu prea aveam această satisfacție. Fiind mare fan Beatles, mie îmi place modul ăsta polifonic de a cânta, foarte mult. Acuma era Neluțu, cu o voce bună si sigură, și, de Csilla, nu mai zic. Împărțeam repertoriul cu ea, jumătate  eu, cu alea mai vechi, jumătate Csilla, cu alea mai noi. A mers bine și atunci am ”deschis” povestea. Am trecut-o pe Dana la clape și l-am luat pe Petre Prisăcaru, buzieșeanul de la Rockabil, la tobe. Așa am ”mers” vreo 2-3 ani, cu trupa asta, după care am făcut diverse combinații, cu Dana Marcu și Cristi Vețan, sau doar cu Dana Marcu.

SPRINGTIME Band în concert la „Serbările toamnei” din Lugoj -15 octombrie 2017

 Care a fost motivul desființării trupei?

Practic, nu s-a certat nimeni cu nimeni, dar, pur și simplu, nu am mai cântat împreună. Îmi era tot mai greu să mă împart între două trupe – ROCKABIL și Springtime Band – și să fiu singurul implicat în organizarea concertelor celei de-a doua trupe. Ei erau ceva mai comozi. Dacă era de cântat, cântau, dar din pacate, ei nu căutau „cântari”, mă lăsau tot pe mine. La un moment dat, am avut în proiect să înregistram și o piesă de-a mea, scrisă special pentru a o cânta în duet cu Csilla, dar nu s-a materializat. Exista totusi o inregistrare live cu piesa în cauză, cântată la English Pub. Springtime Band rămâne unul dintre proiectele la care țin foarte mult și sper ca în viitor, mai ales după ce trece toată nebunia asta cu pandemia, să putem să-l reluăm, într-o formă sau alta.

 Practic, Vali, între anii 2013-2019, principala ta scenă a fost Lugojul, indiferent că ai cântat cu Rockabil, Springtime Band, în formule de trio- cu Dana Marcu și Vețan, cu Bujor și Petre sau cu Marian și Bujor, sau în duo, cu Daniela Marcu. Cred că ai căntat și singur, acustic, la un eveniment caritabil, la English Pub, parcă.

Concert cu ocazia lansării cărții ”Canarul”, autor Cornelia Mariș, la English Pub Lugoj – 31 august 2017

Da, cele mai multe cântări, în acea perioadă, le-am avut la Lugoj.

Acesta a fost ”momentul lugojean” al interviului… Să trecem și la stilul muzical pe care îl abordezi. Ce trupe te-au influențat în acest sens?

Da, acuma să îți mai spun o poveste legată, așa, un pic, de Lugoj, dar care are legătură și cu întrebarea ta. Am uitat să iți spun ieri că, pe lângă discuri cu Beatles, Jimi Hendrix și Pink Floyd, pe care le-am primit cu ajutorul tatălui meu de la BBC, am mai primit un LP interesant.  A fost ”Disraeli Gears”, al trupei CREAM

Ooooo!

Coperta discului „Disraeli Gears”, CREAM -1967

 Un disc considerat cel mai bun al trupei. Întâmplare a făcut ca eu, locuind lângă internat, îmi petreceam după amiezele cu cei de acolo, la meditații. Îmi făceam temele cu copiii de acolo. Uneori îmi plătea maică-mea câte un bon de masă să mânânc cu ei, că acasă nu prea mâncam că eram cam mofturos… Erau mulți lugojeni, în perioada aia, sfărșitul anilor ‘60 începutul anilor ’70, care au și terminat liceul la Buziaș. Uite, era chiar unul din frații Martinchi, Nuțu. Erau ei doi rockeri, trebuie să-i știi. La vremea aia umblau ei cu Betta.

 Vali, eu sunt o generație mai mică, chiar bine mai mică…

Da, nu i-ai prins. Generația mea îi cunoștea foarte bine, erau foarte populari, făceau discoteci… Am și o poza cu Nuțu, cu Timizii, cu Betta. Mă rog, erau și elevi și eleve. Ei erau orășeni. Ei au ridicat mult nivelul Buziașului. Plus băieții de la armată, ofițerii și subofițerii, cu copiii lor, iarăși proveniți tot din diverse unități din țară, din orașe, că nu erau unități la sate sau comune. Aceștia au venit cu o anumită educație și cultură . Ei, aici la internat, era un tip de la Lugoj, Ernest Vainai. Era si el din anturajul Betta. Foarte șmecheros. Juca ping pong foarte bine. Era cu vreo 3 ani mai mare decât mine. Lui îi plăcea muzica și odată mi-a zis: ”Dă-mi și mie discul ăla, că ți-l aduc înapoi”. I l-am dat. Când mi l-a adus înapoi, mi-a zis (repet, era cu 3 ani mai mare decât mine): ”Tu șii ce disc e ăsta? Toată lumea ascultă numai Beatles… Tu asculți CREAM? De unde ai tu discul ăsta?” Eu i-am povestit că de la taică-miu . Atunci mi-a deschis omul ăsta mintea. ”Chiar așa de valoroși or fi ăștia?”, m-am gândit. Nu mi se păreau chiar așa buni… Muzica lor era prea sofisticată pentru gusturile mele de-atunci. De fapt, nici nu prea auzisem de ei…

 Încă nu știa lumea de la noi de  Eric Clapton... 

Da de unde. Abia începuse Chiriac cu emisiunea Metronom, la Europa Liberă . Habar nu aveam eu cine era în CREAM, dar aveam discul! Mult a trecut până m-am dumirit cine erau ei . Deci omul asta mi-a zis că dețineam un disc valoros și că trupa aceasta este CINEVA. A devenit una dintre trupele mele preferate.

Alte trupe care te-au influențat?

Aici, nu am prea multe de spus. Din cele străine, e foarte clar, au fost Beatles. Clar pe primul loc. Având de mic câteva discuri, Rubber Soul și Yesterday and Today, Magical Mistery Tour, Let it be, începusem să mă familiarizez cu ei. Ascultam Metronomul lui Chiriac cu sfințenie! După Beatles, au fost CREAM, Creedence Clearwater Revival, Ten Years After. Târziu a început să îmi placă și blues-ul, dar, la început, îmi părea prea monoton. Mi-au plăcut trupele engleze si americane, din perioada anilor ‘60 & ’70.

 Deci, practic, te-ai definit ca muzician prin această muzică. Și, în ziua de azi, crezi că mai ești tributar acelei muzici, din acea perioadă? Din câte am ascultat eu, repertoriul tău, indiferent în ce formulă cânți, e tot din acea perioadă, cu melodiile trupelor Beatles, Cream, Creedence….

 Da, recunosc, sunt tributar lor. Sincer, îmi și place să fiu tributar lor. Nu prea mă dau în vânt să cânt după ”nou”. Pentru mine, ”nou” trebuie să fie ceva deosebit, cum a fost Queen, la vremea respectivă. Ca o poveste: Victor Cârcu, fostul textier a lui Phoenix, a fost profesor la Buziaș. El ne-a adus ”A Night at the Opera”, a lui Queen. Bine, el ne mai aducea discuri să ascultăm, Hendrix-uri, Beatles-uri, dar despre discul acesta ne-a zis, înainte de a-l aduce: ”O să vă fac o surpiză!” Și într-adevăr, am rămas impresionați cînd l-am ascultat. Era, pe el, ”Bohemian Rhapsody”. Acela a fost ”noul” care m-a dat pe spate.

Coperta discului „A Night At The Opera„, QUEEN – 1975

În rest, cum ai spus, sunt tributar trupelor vechi. Mai ascultam mult și Paul Anka, Elvis, Harry Belafonte. În timpul liceului am început să ascult mult Deep Purple, care îmi plăceau mai mult decât Led Zepellin sau Black Sabath. Îi găseam ceva mai melodioși, mai pe gustul meu. Și Uriah Heep, în prima lor perioadă cu David Byron la vocal. Grand Funk Railroad mi-au plăcut tare mult, avea un rock sănătos, pe două voci. Jefferson Airplane, Crosby, Still,  Nash and Young.  Și folkiștii americani, Dylan, Mitchell, Baez. Cam astea au fost trupele și muzicienii care m-au influențaț.

 Dar trupa de suflet rămâne Beatles

Valentin Ivănescu, cu albumul „Let it be„, The BEATLES – Buziaș, vara lui 1973

Categoric! Ei au fost etalonul. Mereu cu un pas inaintea celorlalti. Dacă nu erau ei, nu știu unde ar fi fost muzica actuală…

Și formațiile românești?

 Evident Phoenix! Nu i-am văzut live în formula beat, cea cu Bordeianu, dar pe Moni l-am văzut prin Parc, la Buziaș, în acea perioadă a lor de glorie. Era chiar înainte de a pleca. Eram mai mic cu vreo 8-9 ani decăt ei.  În schimb, cu formula a doua, cea cu Petrescu, Baniciu și Kappl, nu prea am scăpat niciun concert de-al lor, de la Timișoara. Am fost chiar la primul concert, la Sala Olimpia, cu ”Cei ce ne-au dat nume”. Mi-au plăcut și Mondial, prin vocea lui Gabriel Drăgan, Sfinx, în ambele perioade, și cu Chifiriuc și cu Aldea. I-am prins, în formula Aldea, când au prezentat Zalmoxe, la Timișoara, la Sala Olimpia. După folkiștii români nu m-am dat în vânt. Îmi plăceau câțiva, care sunau mai altfel: Stănculescu, Vintilă, un pic din Alifantis, dar nu îmi plăcea Cenaclul Flacăra. Găseam o monotonie fantastică în el. În general, cum era și normal, mi-au plăcut trupele timișorene. Mult de tot mi-a plăcut Progresiv Tm, în toate formulele ei. Am fost cam la toate concertele lor, am toate discurile lor și i-am cunoscut chiar și personal. Îmi plăceau și Post Scriptum, Pro Musica, Celelalte Cuvinte – când era trupă studențească timișoreană. Am și cântat cu ei, pe aceași scenă. Iuliu Merca si-al lui Semnal M, mi-a plăcut foarte mult. Cromatic, pe care i-am văzut, la Cluj, într-o discotecă, prin ‘75. Un muzician care m-a impresionat mult a fost Sorin Chifiriuc. L-am văzut prin ‘81, la Costinești. Am rămas bouche bee. L-am văzut la o terasă, cânta cu trupa Domino, la vremea aceea. Au tras niște rock-uri sănătoase. Vorba lui Bujor Hariga, era o trupă care transmitea. Chifiriuc ăsta era un mic diavol, măi…………..

……………Și aș putea continua așa încă multe, multe pagini. Acesta este Valentin Ivănescu. Dialogul cu el nu are niciodată sincope. Are mereu ceva de povestit. Că este o noutate, că este o amintire, că are o idee artistică nouă, că o povestește pe cea la care lucrează atunci, nu contează. Valentin Ivănescu este o explozie de energie , pe care o degajă și în jurul lui. Dar, înainte de toate, este un foarte talentat muzician, dedicat complet acestei arte.

La final, am decis să postez și un concert de-al său. Mi-a fost greu să aleg unul. Are și cu Rockabil, și cu Springtime Band, și în formule de trio sau duo. M-am oprit la concertul pe care l-a susținut în cadrul manifestării ”Live in the City”, din 2019, de la Teatru. Pe lângă faptul că înregistrarea este, tehnic vorbind, destul de bună (e preluată de pe Lugoj City Events) și repertoriul ales de el este unul care îl definește ca muzician. La acest concert, Valentin Ivănescu (chitară/voce) cântă împreună cu Daniela Marcu (cajon) și Tavi Logoș (chitară solo).

P.S. Am pus tot concertul, cu tot cu lansarea albumului BlueDrop a lui Berti Barbera&Nicu Patoi (bonus! 😉)

Spectacol „Live in the City”, Lugoj – 2019

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: