Pe Mimo Obradov l-am cunoscut cu aproape 10 ani în urmă, la una dintre edițiile Galei de Blues Jazz de la Timișoara. Eram în hol, la Filarmonică, și l-am văzut la standul de „merchendise”. Îl știam de la radio, de la televizor, din publicații, știam că este una dintre cele mai implicate persoane în fenomenul muzical din România. Cum începusem și eu să organizez un festival de blues, la Lugoj (deci, eram cineva!😉) mi-am luat inima în dinți și m-am dus la el și m-am prezentat. Din acel moment, până în ziua de azi, am păstrat o legătură destul de apropiată, zic eu, cu invitații din partea lui la televiziune, cu invitații din partea mea la manifestările pe care le organizam la Lugoj, unde a venit ba ca om de televiziune, ba ca critic muzical (a prezentat albumul Blue Drop, al lui Nicu Patoi și Berti Barbera, lansat în premieră la Lugoj!) ba ca scriitor (și-a lansat, la Lugoj, în 2014, volumul Peste Rock și după Roll), ba ca invitat și premiat la Gala Premiilor Jazz, din 2018. Ar fi trebuit să prezinte și Gala de Blues-Jazz de Lugoj, de anul trecut, dar, din motive pandemice, nu s-a mai ținut. Mimo Obradov, jurnalist, om de televiziune, scriitor, critic muzical, publicist. Recent, a obținut titlul de doctor în științe politice la Universitatea de Vest din Timișoara, cu lucrarea „Rolul culturii alternative în rezistența la îndoctrinare în regimuri totalitare. O analiză a perioadei 1947-1989, în Timișoara”. Așa că, dacă tot mi-am dorit să discut cu cineva despre scena muzicală, despre showbiz sau public, clar că acela a trebuit să fie Mimo…
Mimo, cum ai descrie tu „scena muzicală” actuală? Nu mă refer la un anumit gen muzical, ci în general.
Sunt două aspecte: cea impusă de show business, de producătorii de muzică și de fonograme (chiar dacă acuma nu prea mai există, că totul este online) și scena „live”, scena concertelor. Foarte mulți muzicieni s-au orientat spre scena aceasta live. S-au înmulțit festivalurile, sunt mult mai multe decât erau acum 30-40 chiar 50 de ani. Se cântă mult mai mult live (excludem perioada asta din pandemie…) Am remarcat, am și citit în presa de specialitate, că, dacă nu era situația asta cu show businessul-pentru că nu se mai vând discuri, CD-uri sau casete și autorii primesc foarte puțini bani de pe drepturile de autor, nu ar fi ieșit „bătrânii” în turnee. Leonard Cohen spunea, într-un interviu, că dacă nu era situația asta, nu ar mai fi concertat, decât foarte rar. Asta văd eu, cele două direcții, show bussinessul-care a luat-o într-o zonă negativă, care practic subminează arta, sau, cel puțin, muzica, și aspectul „live”, care este deschis, liber pentru orice, unde se diseminează și unde publicul decide.
Că ai adus vorba despre public. Tu cunoști publicul foarte bine. L-ai cunoscut îndeaproape, prin natura meseriei tale, și pe cel înainte de ’89 și pe cel imediat de după ’89, dar și pe cel actual. Îl cunoști bine și pe cel din Serbia. Poți să îl descrii, în toate etapele?
Prin comparație, cel înainte de ’89 era un public foarte entuziast. Nu era foarte numeros, pentru că nu permitea sistemul de atunci asta, mai ales la concertele rock sau jazz. Era ținut, oarecum, sub control. După ’89, atunci când practic s-au deschis posibilitățile, s-au „ciocnit” scena muzicală de rock și jazz cu aspectul material. Nimic nu se mai făcea din entuziasm și prietenie. Toată lumea se aștepta ca după ’89 să vină trupele străine în România, să îi vedem pe ăia „mari”, monștrii rock-ului, dar n-a fost să fie, că, pentru asta era nevoie de foarte mulți bani. Au fost ceva încercări la București, unde au făcut Skip Rock-ul și au venit Jethro Tull sau Iron Maiden, dar evenimentele de asemenea anvergură erau rare și se întâmplau doar la București, nu și la Timișoara, Cluj sau Iași. În Timișoara, publicul actual este destul de complicat, dar nu știu, nu pot să zic dacă în sens pozitiv sau negativ. La urma urmei, este rezultatul unui mediu cultural care permite crearea unor afinități. Au fost și multe surprize neplăcute, când s-au vândut bilete puține pentru artiști destul de bine cotați.
Publicul din Timișoara îl poți categorisi ca fiind un public avizat? S-au întâmplat multe „surprize”, de care ai pomenit, să nu vină publicul la anumite evenimente?
Când este vorba de festivaluri, de evenimente, care se organizează periodic, publicul trebuie cultivat. Nici la Festivalul de Jazz de la Gărâna publicul nu a fost foarte numeros, la început. La primele ediții, au fost vreo 50-100 de persoane. În timp, a crescut la nivelul care este acum (bine, nu acum, în pandemie), când au fost și 6000 de oameni. Ei, acest spirit al unui festival tebuie cultivat și asta se întâmplă în timp. De exemplu, la Timișoara, Gala Blues Jazz a început tot așa, mai modest, imediat în 1990, la Teatrul Maghiar și abia ulterior s-a dezvoltat și a ajuns să aibă un public fidel, dar nici acesta foarte numeros. Din păcate, nu umple o sală cum este Filarmonica…
Prin comparație, raportat la numărul de locuitori, Lugojul aș putea spune că stă mai bine, deoarece am avut „sală plină” la Festival sau Gală de Blues-Jazz…
Asta din cauză că în orașele mai mici, „foamea” de cultură și de evenimente culturale este mai mare. Cei din orașele mai mari sunt mai „răsfățați”, din punct de vedere al evenimentelor. Uite, un exemplu: a organizat, la București, Marius Giura, că tot am vorbit de Gărâna, concertul lui Pat Metheny. A fost un sfert de sală. Practic, foarte puțină lume. Se aștepta să fie măcar peste jumătate, dacă nu mai mult. Și era vorba de București și de un nume mare din lumea jazz-ului. Asta este… Revenind la publicul timișorean, eu zic că este destul de bine informat. La concertele de la Belgrad, la numele mari, Bob Dylan, Nick Cave, Eric Clapton sau ZZ Top, mă întâlnesc acolo cu foarte mulți timișoreni. Când a fost concertul AC/DC a fost o coloană de mașini pe kilometrii întinși, la întoarcere, noaptea.
Da, este și mai ieftin decât să-i vezi la București…
Da, este mai aproape, nu ai nevoie de cazare, te poți întoarce în aceeași noapte.
Că a venit vorba de pubicul sârbesc. Tot Marius Giura mi-a povestit că au fost concerte cu nume destul de mari din lumea jazz-ului, în Timișoara, unde s-au vândut 60 de bilete, și, aceleași nume, au vândut, la Belgrad, 4000 de bilete, sau, la Pancevo, 1000. Este acest public mai cultivat?
Publicul sârbesc beneficiază de un fundament cultural în domeniul acesta, al muzicii rock și jazz, mult mai bun decât al nostru. Nu doar înainte de ’89, dar și la ora actuală. Observi acest acest lucru în momentul în care treci granița și asculți posturile de radio (bine, ele acuma pot fi ascultate și online). Se aude cu totul și cu totul altceva decât ce se aude la posturile noastre. Este cultivat acest spirit și sunt oameni care chiar au o cultură muzicală destul de vastă. La ei, s-a scris foarte mult despre muzică, se publică multe cărți pe tema asta, a muzicii și a culturii alternative, în general. Se traduce și foarte mult. Din fericire, am văzut că s-a început și la noi, în ultimii 10 ani, cu traduceri ale unor biografii sau autobiografii ale marilor muzicieni. La ei, mai e ceva, când te duci la un concert, simți o cu totul altă vibrație față de ceea ce simți la noi. Publicul reacționează mult mai intens, mai cald, și asta are efect asupra muzicienilor, a artiștilor. Artiștii simt acest lucru. Cu asta se și „încarcă”. Este una din motivațiile lor principale și imediat concertul se transformă într-un eveniment unic și nu într-un program prestabilit, care păstrează un tipic.
Ai prefațat, oarecum, următoarea întrebare. Publicații cu profil muzical mai există în România? Mă refer la cele tipărite. Din păcate, la noi, cam totul a trecut pe online, ceea ce, din punctul meu de vedere, nu este un lucru ok, deoarece reduce, „răpește”, din plăcerea de a „savura” un articol. Pe online, se citește altfel… Mai există asemenea publicații?
Mai există Revista Sunete și mai e gruparea aia din București, în frunte cu Radu Lupașcu și cu Nelu Stratone, care mai publică în fiecare an 2-3 volume, un fel de antologii, cu interviuri, articole sau eseuri despre muzică.
Nelu Stratone a și scos două volume dedicate istoriei rock-ului românesc.
Da, le am pe ambele. E bine, cum am spus, că ele apar, problema este cu difuzarea lor. Nu știu în ce măsură se răspândesc ele. Și eu am publicat mai multe cărți, dar în tiraje mici, de 500-700 de exemplare. Într-adevăr, s-au vândut, dar nu au apărut la marile edituri, care au distribuție în toată țara. Dacă publici la o editură mai mică, ea nu se ocupă și de distribuție. Îți vinzi tirajul și salut. Ei mai vând în 2-3 librării, cu care au relații bune, în general în orașul din care e editura, și cu asta s-a terminat. Problema este și din partea celor care ar fi avizați să scrie, că nu au suficientă motivație. Nu sunt motivați să persiste, să insiste, să caute să publice. Mai sunt ziarele culturale, Suplimentul de cultură sau Dilema Veche, care mai au rubrici muzicale.
În Dilema veche, pe lângă rubrica muzicală, periodic, mai scrie și Marius Chivu, despre muzică sau fenomenul muzical.
Da, Marius Chivu a avut mai multe articole dedicate acestui fenomen, chiar și un supliment dedicat concertului de la Woodstock. Practic, potențial ar fi, dar… Uite, că avem acest exemplu, Gărâna. Anul acesta, la Festival, s-a lansat cartea lui Călin Pacatiuș, cu zeci de interviuri cu muzicienii care au participat, de-a lungul anilor, la festival. Un lucru foarte bun. Chiar mă gândeam că ce s-o fi întâmplând cu toate aceste interviuri pe care le tot ia Călin? Îl vedeam în toate serile cum stătea să „prindă” câte un artist, de multe ori el nefiind atent la ceea ce se întâmpla pe scenă. Speram ca tot acest efort al lui să aibă și o finalitate și, uite, a reușit. Apar cărți despre fenomenul muzical. Chiar și eu am în pregătire una.
A câta carte carte a ta, Mimo?
A noua. Una este în curs de publicare la editura Sârbă, că eu scriu/public și în limba sârbă. Ultima, pe care acuma o scriu, este rezultatul studiilor din cercetarea doctorală.
Ah, am uitat să te felicit pentru titlu. Felicitări, „dom’ doctor”!
Mai glumesc niște prieteni de-ai mei și îmi zic „doctor za rock’n’roll”. Era numele unui hit al unei trupe din fosta Yugoslavie, din Sarajevo.
La finalul interviului, Mimo, spune-mi cum vezi tu viitorul muzical? Și din punct de vedere al publicului, dar și din cel al formațiilor. Am observat, în ultima perioadă, că multe formații nu se mai regăsesc în public. Lipsesc cu desăvârșire acei fani, care existau pe timpuri și care practic impulsionau formațiile. Nu mai există acel contact între trupe și fani. Parcă s-a creat o falie între scenă și public. Exceptând trupele „bătrâne”, care mai are publicul „bătrân”, restul parcă nu mai are pentru cine cânta.
Asta se explică și prin stilul de viață, care s-a schimbat foarte mult în ultimii ani, de când cu internetul. Lumea își satisface toate nevoile, afinitățile, acasă, în fața unui ecran. Nu mai simte vibrația, nu mai sunt educați în stilul acesta, să se exprime. El, adică tineretul actual, se simte cel mai bine când se întâlnesc mai mulți la o cafea și vorbesc stând cu ochii pe ecranul telefonului. E o generație, ba chiar pot spune că o a doua generație, care altfel rezonează la această comunicare între artist și public. Este mai mult atrasă de aceea ce descoperă pe internet. Este genul de public care descoperă numele mari de pe internet și se duce la concertele lor, dar în orasele mari, cum ar fi Viena, Budapesta sau Belgrad. Dar și acolo, cei prezenți, sunt cu jumătate de ochi pe scenă și jumătate pe telefon… Artiștii, la urma urmei, mai ales generația asta, mai tânără, fac parte din același creuzet cultural și social. Și ei sunt tot așa educați, dar, totuși, ei simt nevoia să transmită „ceva” direct, prin instrument. De aceea eu am un respect foarte mare pentru cei care încă abordează instrumentele clasice, nu „butoanele”. Și „butoanele” au rolul lor, chiar foarte mare în ultimul timp. Le folosesc și marii muzicieni, dar le folosesc complementar instrumentului. Eu mă așteptam ca relația asta public-spectatori să fie mult mai strânsă în orașele mai mici, cum ar fi Lugoj, Jimbolia sau Sânnicolau Mare, dar, din păcate, am observat că nu se întâmplă acest lucru. Poate la Lugoj și, parțial, la Jimbolia. La Sânnicolau Mare, deși este cel mai vestic oraș, nu.
Să știi că și Lugojul, în ultima perioadă, tinde spre… „Sânnicolau Mare”. Acest fenomen se poate explica prin dispariția publicului de o anumită vârstă, care, după terminarea liceului, în proporție foarte mare, părăsește orașele mici. În general, el devine public „timișorean”, în timpul facultății sau după, pentru că mulți nu se mai întorc. Ori rămân în Timișoara, Cluj sau București, principalele centre universitare, unde își găsesc un serviciu pe măsura pregătirii lor, ori pleacă spre alte meleaguri. De întors în Lugoj, se întorc foatrte puțini. De aceea orașele mici nu mai au public pentru „scenă”.
Da, așa este. Un rol destul de mare în educarea unui public îl au și cluburile mici, barurile, terasele, unde se cântă regulat. Din păcate, în Timișoara s-a îngustat foarte mult mult platforma asta. Nu mai sunt locuri în care să se cânte rock. Mai sunt câteva, dar acolo 90% din trupele care cântă sunt „nume” bucureștene.
Oamenii vin să le vadă, practic, nu să le asculte…
Da. În schimb, când Adi Dinu cu Abra vor să cânte, nu prea se înghesuie nimeni să îi mai primească, că nu le garantează spectatori.
A devenit rock-ul gen de nișă?
Dacă judecăm obiectiv, da. Culmea este că, acum, la ora actuală, pot spune că și în Europa, nu doar în România, sunt cam la fel de multe festivaluri/concerte de blues-jazz, ca și cele de rock. Festivalurile de rock, de rock-ul acela autentic, cu mulți decibeli, le mai organizează doar „bikerii”, motocicliștii, la întâlnirile lor. În rest, nu mai există. Nici la București, nici la Cluj, nici la Timișoara, unde s-a mai încercat ceva cu reluarea Tim Rockului, dar n-a ținut. Da, din păcate, rockul a devenit gen de nișă.
Mulțumesc, Mimo, pentru acest dialog.
augustin bercean 