…sau amintirile „unui adolescent miop”, despre Revoluție
Am ascultat multe povești despre Revoluția din 1989. Multe dintre ele, întâmplate în Lugoj. Toți cei care am trăit acea zi, avem câte o poveste. Aceasta este povestea mea:
În decembrie 1989, aveam 18 ani, eram elev în clasa a XII-a la Brediceanu și… eram miop. Un miop (avem deja ceva dioptrii de genul -4, -5, la ambii ochi) care se înverșuna să nu-și poarte ochelarii decât în timpul orelor de clasă. M-am gândit să specific acest lucru chiar de la început, deoarece va fi un amănunt foarte important în această poveste 😉.
Primele informații despre faptul că „se întâmplă ceva” în Timișoara le-am aflat abia duminică seara, 17 decembrie, de la Televiziunea Yugoslavă. Cineva reușise să scoată din țară o casetă audio, în care se auzeau împușcături. Cei de la Televizunea Yugoslavă nu aveau prea multe informații. Despre ce se întâmpla în „blocul estic” aflasem câte ceva. Știam deja despre căderea Zidului Berlinului, despre Revoluția „de catifea” din Cehoslovacia, așa că primele mele gânduri au fost: „gata, se întâmplă și la noi”. Fratele meu, mai mare cu 10 ani decât mine, lucra la I.U.G.T.C (o intreprindere, undeva, în spatele IURT-ului), mecanic auto. El mi-a zis, a doua zi: „Azi sau mâine, ieșim”. Cine, unde, când, cum, nu mi-a zis. Abia marți diminață am aflat, tot de la el, că „totul se va întâmpla diseară”. Era 20 decembrie. Bineînțeles, eu eram „ăla mic” și mi-a spus să stau acasă, că „treaba va fi serioasă”. Seara (locuiam în Micro IV) am auzit ceva strigăte prin cartier, ceva de genul „jos Ceaușescu”,„veniți cu noi”. Deci, începuse. Care adolescent ascultă de sfaturile „celor mari”😊 ? Așa că mi-am luat geaca din cuier și am plecat la prietena mea, în ideea de a merge împreună să vedem care e treaba prin oraș. Acolo, sora ei și prietenul acesteia, ambii studenți, care tocmai veniseră cu trenul din Timișoara, povesteau ce se întâmplă/întâmplase acolo. Ei erau destul de speriați. Eu abia ce mă înflăcărasem (prea multe filme cu Rambo văzute…). Până la urmă, i-am convins să mergem în oraș. Așa am ajuns în fața Primăriei, unde, la ora aia (nu mai știu exact ora, dar era deja întuneric bine) era ceva lume adunată, mai ales în rondoul din mijlocul sensului giratoriu. Se striga ceva, dar foarte laconic. Prin mulțime circula zvonul că cineva a fost împușcat la Unitățile Militare. În acel moment, prietena mea, sora ei și prietenul ei au decis să plece. Așa că am rămas singur. M-am hotărât să rămân, pentru că eram sigur că era și fratele meu prin mulțime (care devenise din ce în ce mai numeroasă). Voiam să îl întâlnesc, să fiu sigur că nu i s-a întâmplat ceva. Recunosc, acesta a fost principalul motiv pentru care am rămas… La balconul Primăriei au apărut niște oameni. Habar nu aveam cine sunt. Prin mulțime, am auzit pe cineva spunând: „ăla-i Trițoiu, care vorbește”. Într-adevăr, când s-a făcut ceva mai liniște, am auzit că vorbea acel „cineva” de la balcon. Încerca omu’ să mai liniștescă spiritele, dar era clar că nu prea reușea. La un moment dat, a zis ceva de genul: ”Lugojul, oraș fruntaș în întrecerea socialistă” (mi-a râmas întipărită propoziția asta, că se nimerea ca nuca-n perete cu situația 😂) fapt ce a inflamat și mai tare mulțimea. Au început să arunce cu pietre către balcon, motiv pentru care cei de acolo s-au retras înăuntru. Mulțimea din fața primăriei era împărțită. O parte stătea în acel rondou, o parte pe trotuarele din lateralul Primăriei, sau pe lângă Biserică, și o parte, cea mai vocală și plină de intenție, un grup de vreo 30-40 de persoane, ocupa șoseaua din fața Primăriei. La un moment dat, am văzut o persoană din acel grup care se duce la poarta Primăriei (este aceeași poartă masivă, ca în zi de azi) pe care încerca să o deschidă cu lovituri de picior, în stil karate. Tot din mulțime, cineva a zis „ăla-i Iamandi”. Pe Iamandi îl știam, eram vecini în cartier și știu că era ceva instructor de karate, deci șansele ca el să fi fost, sunt mari. Cum am spus, eram miop, nu purtam ochelari și era noapte… După mai multe încercări nereușite, revine în grupul din fața Primăriei. O parte a persoanelor care se aflau în rondou (în care m-ai văzusem și un profesor de la Brediceanu) au început să strige „fără violență”. O altă persoană din grupul din față se cațără în lateralul, din partea stângă, a porții, sparge un geam, intră și deschide poarta. În acel moment, întreg grupul din față a intrat în Primăriei. Grupul din care făceam și eu parte, cel din rondou, a continuat să strige „fără violență”, dar nu l-a mai băgat nimeni în seamă… Peste câteva minute, au început să zboare diverse lucruri în stradă, prin geamurile Primăriei. O parte dintre persoanele care au fost pe rondou au decis atunci să plece. Oamenii ori nu erau în asentimentul celor care vandalizau Primăria, ori le era frică, nu știu. Mulți au plecat. Eu am decis, din nou, să rămân. Nu-mi găsisem fratele și bănuiam că este prin mulțime. M-am apropiat și eu de clădirea Primăriei. Era acolo un grup de persoane, 10-12, undeva în lateral dreapta, la mică distanță de trotuar, cât să nu le cadă în cap obiectele ce zburau prin geamuri. Cineva din acel grup a zis: „hai să dăm foc!”. Vreo doi l-au dezaprobat, dar unul a întrebat: „Și de unde facem rost de benzină?”. „Am eu”, a zis un individ, care s-a apropiat de noi și avea cu el două canistre cu benzină. Cum pe timpul acela nu găseai benzină mai deloc, mi s-a părut un moment, cel puțin, ciudat. Erau două canistre verzi, de armată, de 25 de litri fiecare. Cineva din grup a luat canistrele și s-a dus cu ele în primărie. Chiar atunci, mi s-a părut că-l văd pe fratele meu la un geam de la etajul doi al Primăriei. Nu eram foarte sigur (miopia…). Am hotărât să mă duc să văd dacă e el și să îi cer să plece, împreună cu mine, de acolo. El era și însurat și avea și un copil de 4 ani acasă… Așa că am urcat. Deja începuse focul, pe undeva, că mirosea a fum. Încurcând etajele, am ajuns la etajul I. Acolo, într-un birou, am văzut o scenă care, cu toată nebunia din jur (sau poate chiar din acea cauză?) m-a făcut să izbucnesc în râs. Doi indivizi, îmbrăcați în șalopete, care cred că erau sub influența băuturilor alcoolice, că mirosea zdravăn a alcool în încăpere, se chinuiau să rearanjeze mobilierul (pe care, cred, tot ei l-au împrăștiat prin încăpere…). La ei se răstea o femeie de vreo 45-50 de ani, care cred că era femeia de serviciu a Primăriei. Unul dintre ei, timorat de acele zbierete, tot încerca să pună „în picioare” un cuier de lemn, dar nu reușea deloc. Când reușea cât de cât să-l aranjeze, se sprijinea în el și cădea împreună cu cuierul 😂. Se distrugea tot în Primărie, în mai toate birourile. Am urcat până la etajul II (deja undeva ardea bine, că fumul era din ce în ce mai puternic), dar nu mi-am găsit fratele. Am coborât, am mai dat o tură prin mulțime, care se împuținase bine deja, când m-a strigat cineva. Era fratele meu, cu încă un coleg de-al lui, de la serviciu. Aveau la ei niște cokteiluri Molotov, pregătite (ulterior am aflat) de cu o zi înainte. Le țineau în buzunarele de la geci. Fratele meu făcuse armata la Băneasa, cu 10 ani înainte, la Securitate, așa că nu m-am îndoit niciodată de ce mi-a spus: „Gata, „roiu” acasă. Plec și eu, stai liniștit (asta când am încercat să spun ceva). Ce se întâmplă acum, nu e pentru noi”. Chiar în acel moment, pe cer a apărut și un elicopter. Primăria era în flăcări, un elicopter survola pe cer, o imagine apocaliptică… Am plecat acasă (eu la mine, fratele meu la el). Cam așa am petrecut eu prima zi liberă de comunism a Lugojului, zi care, ulterior, a devenit Ziua Orașului Lugoj!
P.S. (1) Am fost și în zilele următoare. Am fost în coloană, până la Gară, când s-a anunțat că vin Gărzile Patriotice din Oltenia să ne bată, am fost în fața Unității Militare, când, la geam, a ieșit un cadru militar (poate colonelul Albu?) și a făcut semnul că „e gata” (a văzut la televizor momentul când Ceaușescu și-a luat zborul…), am păzit (împreună cu fratele meu și mai câteva persoane) poarta doi, de la IURT, în noaptea de 22 decembrie, când am oprit vreo 3 mașini străine (când am încercat să vorbesc cu cei din mașină în engleză, mi s-a răspuns „Da’ poți vorbi și-n românește, că noi suntem de la Chișinău…). Au fost zile interesante, de aceea am hotărât să spun această poveste. Apropo de acele zile, demult tot îmi pun o întrebare: dacă Ceaușescu nu ar fi fost dat jos atunci, câți dintre participanții la „Revoluție” ar fi avut de suferit și câți ar fi fost înaintați în grad 😉?
Poza principală aparține siteului Actualitatea.ro
P.S. (2) Acest text l-am scris în memoria fratelui meu, Florin Bercean, care a murit într-un accident de mașină, nouă luni mai târziu.
augustin bercean 
Lasă un răspuns