„Viniloteca”. Este a doua vizită a mea aici. Prima dată, a fost cu 3 ani în urmă, când l-am întâlnit și pe Emil Biebel, cel care a „gândit” acest loc. Atunci trecusem doar să-l salut și să-i vizitez magazinul, dar nu m-am putut abține și am plecat cu vreo 2 viniluri.😁 De cunoscut, ne-am cunoscut în 2013, dar vorbisem doar la telefon. Pe timpul acela, el era managerul trupei timișorene Burning Table, pe care am adus-o într-un concert, la Lugoj. Și acum, l-am găsit tot după tejghea, ca la prima vizită. A „pus” repede de o cafea și un ceai, ne-am așezat la o masă și am început să discutăm. Când a început să povestească, am avut din nou acel sentiment că vorbesc cu „Timișoara aia veche, care nu mai există”. La fel am simțit și când am vorbit cu Mimo Obradov, Tavi Iepan, Marius Giura sau cu regretații Bela Kamocsa sau Adi Bărar...
De unde ideea de Viniloteca?
Eu mă ocup de muzică de mult timp, de vreo 40 de ani. Pe vremea lui Ceaușescu, am vândut „la negru”. În 1990, cu colecția muzicală pe care o dețineam, am deschis magazinul Rocka Rolla. O poveste care a ținut vreo 15 ani. A fost primul magazin particular de muzică deschis într-o curte (pe strada Eugen de Savoya). Spațiul l-am obținut aproape cu forcepsul de la Primăria Timișoara. În perioada aceea, a scos Iilescu o lege pentru privatizare, dar totul era ca un cerc vicios. Dacă primeai un acord de privatizare, trebuia să primești și un spațiu de la Primărie. De regulă, Primăria se făcea că nu are… Spațiul de pe Savoya a fost apartamentul cuiva și devenise al Primăriei. Cel care se ocupa cu chestia asta, de la Primărie, mi l-a oferit, pentru că a crezut că îl voi refuza. Eu, când am văzut că e în curte (mai văzusem acest gen de magazine „în curte”, în Olanda și în Ungaria, țări pe care le vizitasem deja), mi-a plăcut. Totul se potrivea „la fix”. Pînă să se trezească unii, eu deja aveam contractul cu ICRAL-ul și mi-am deschis firma acolo. După vreo 15 ani, am închis afacerea, pentru că venise perioada aia de „internet”. Lumea nu mai dorea produsul fizic, și-l „downloada” de pe net. Nu zic, la început și noi, cei care vindeam muzică, tot din piraterie am trăit, așa erau vremurile, dar, când a început acel moment, eu la Rock-a Rolla aveam totul legitim, cap coadă. Am închis magazinul și am plecat câțiva ani în Grecia, vreo 10, mai exact, unde nu am mai avut deloc tangență cu muzica.
Când m-am hotărât să mă întorc, în 2014, mi-am zis că o fac doar dacă fac ce-mi place. Într-o zi mă plimbam cu bicicleta pe strazile astea și am văzut într-un geam un anunț de închiriere. Înainte aici a fost Sakura, un „birt” legendar în Timișoara, unde s-a mai și cântat live. Mi-am zis că, na, nu plec de la zero. Am vorbit cu proprietarul, care era în Anglia, care a fost de acord să mi-l închirieze. Aveam de gând să fac doar cafenea cu viniluri, că mă gândeam că voi face bani mai mult din cafea.
Viniluri nu mă așteptam să vând prea multe. Bine, mai vindeam pe net și pe timpul acela, dar nu credeam că se va înghesui lumea la ele. Magazinul, efectiv, l-am deschis în februarie 2015. Fiul meu a zis că, dacă tot îl deschidem, să vindem și bere. Inițial, nu am vrut, chiar i-am zis: „măi, eu nu vreau să fac birt!”. „Nu va fi”- mi-a răspuns, „că vom vinde doar bere artizanală”. Așa a pornit și povestea Bereta, că aici a fost primul loc în care s-a vândut bere artizanală, în partea de vest a României. În acea vreme, mai era ceva asemănător, cu bere artizanală, doar prin București.
Acum mai am doar câteva beri prin frigider, că am renunțat. Am rămas strict ca magazin de muzică. Ideea e că, până la urmă, s-a transformat în magazin de muzică, așa cum mi-am dorit de la început. Cafeaua, ceaiul, restul, sunt doar motive să mai vină lumea să mai povestească. Aici, practic, se vinde muzică. Asta ar fi povestea „Viniloteca”.
Aveai magazinul deja deschis, când a reînceput „cumpăratul” de discuri, în România?
Nu, chestia asta a început mai devreme. Eu deja vindeam viniluri pe internet (și acum vinde, site-ul este https://placileluiemil.wordpress.com/, n.r.) . De fapt, în lume nu s-a oprit niciodată vânzarea de viniluri, doar la noi s-a oprit. La noi a fost „era” vinilurilor, apoi cea a casetelor „pirat”, urmată de „era” CD-urilor „pirat”, după care a urmat era „downloadărilor” de pe net. Deci, în România nu prea se cumpără produse…
Adevărul e că, în România, nici nu prea am avut „era” vinilurilor. Vinilurile (plăcile, mai exact) care se găseau pe piața românească, înainte de ’89, erau doar cele permise de „organele” de partid. Dacă doreai ceva de colecție sau la modă, trebuia să faci rost „de afară”…
Și erau și foarte scumpe, dacă e să ne raportăm la puterea de cumpărare de atunci. La început, eu am vândut discuri noi, aduse din fosta Yugoslavie (tot timpul am vândut discuri noi, abia acum am început să vând și second hand), care nu arătau cu nimic mai „jos” decât cele din occident. Toate erau produse sub licență. Singura diferență era că aveau printată o siglă a Casei de Discuri de unde proveneau. La timpul respectiv, un vinil avea prețul cam la o cincime din salariul mediu. Pe un salar întreg, abia puteai să îți cumperi 5 discuri.
Nici acuma nu sunt foarte ieftine…
Nu sunt ieftine, dar acuma dintr-un salar mediu poți să îți cumperi mai multe. Un disc de top este undeva la 250-300 de lei, dar puține ajung la acest preț. În general, sunt mai ieftine. Eu vindeam în 1989 cu 650 de lei, un disc „de top”. Asta era valoarea lui. Eu tot 50 de lei câștigam și la cele de 650 și la cele de 250.
Cum merge afacerea?
Eu am o teorie veche de 50 de ani. În România, strict în România, că noi suntem mai speciali, cam 10% din oamenii care ascultă muzică, ascultă muzica care îmi place mie. Din aceștia, 1% cumpără și produsul finit, original. Nu e o afacere foarte profitabilă, dar poți trăi din ea, la fel ca atunci când ai avea un salariu bunicel.
Discuția a mai continuat, dar am abordat alte subiecte, bineînțeles, tot legate de muzică. Tot ce povestește Emil Biebel este interesant, pentru că el face parte parte și din istoria, dar și din „actualul”, cultural al Timișoarei. Cam aceasta a fost, vorba lui Emil, povestea „Viniloteca”. Acest loc este, fără doar și poate, un „must-see” pentru cei care vizitează Timișoara (adresa e: strada General Henri Berthold 6), și un reper foarte important pentru colecționarii de viniluri.
augustin bercean 
Lasă un răspuns