Despre teatru, familie și politică – un dialog cu regizorul Ion Ardeal Ieremia

„Aș avea o mică alarmă de tras: Dumneavoastră, domnule Augustin Bercean, știți că Ion Ardeal Ieremia și-a văzut actorii la față cu 4 repetiții înainte de premieră, majoritatea fiind vaccinați? Știți că nu am putut repeta fără mască? Cum arată meseria unui regizor, care își poate vedea actorul doar de la nivelul ochilor în sus? Las și eu întrebările acestea aici, la tine pe blog, bine?” – Ion Ardeal Ieremia

Inițial, am dorit să discut cu Ion Ardeal Ieremia strict despre cea mai recentă piesă regizată de el, Don Juan. Am vrut acest lucru pentru că știu că interviurile lungi riscă să rămână necitite. Dar n-am putut. Inevitabil, am pornit un dialog mult mai amplu despre teatru. Inclusiv în discuțiile purtate despre familia lui, tot despre teatru am vorbit. M-am decis,totuși, să închei discuția cu el „intrând în politică”, la fel cum a făcut și Ion, cu ceva ani în urmă. Nu puteam rata șansa de a întreba un „pesedist” cum se simte în Timișoara…

Ion, de când ești regizor?

Am terminat UNATC în 1994, la clasa prof. Valeriu Moisescu, un om și un pedagog extraordinar, care a fost și profesorul tatălui meu. Pe Valeriu Moisescu l-am avut ca profesor doar în ultimul an, deoarece, în urma unei crize existențiale, în urma căreia m-am gândit că vreau să renunț la teatru, am repetat ultimul an. Am stat atunci un an acasă, mi-au venit mințile la cap, m-am întors și am terminat facultatea. Având în vedere că, din clasa de absolvenți de regizori de atunci, doar eu mai practic meseria asta, se pare că am făcut o alegere bună. Din 1996, sunt angajat al Teatrului Național din Timișoara, după ce, un an, am fost angajat al Teatrului Național din Târgu Mureș.

Deci, din 1996 lucrezi la Teatrul Național din Timișoara.

Sunt cu cartea de muncă la Teatrul Național din Timișoara. De lucrat, colaborez cu mai multe teatre.

Uite cum m-am gândit să structurez interviul, Ion. Pornim cu Teatru, vorbim despre cel mai recent spectacol al tău, „Don Juan”, și despre teatru, în general, după care vorbim puțin și despre familia ta. Pare un caz interesant. Aproximartiv 90% din ea face parte din lumea teatrului…

Ai zis 90%, pentru că pisicile mele nu vin la Teatru?

Stai puțin, mă refer și la părinții tăi. Din câte știu eu, mama ta nu face parte din lumea teatrului, sau?

Nu, mama mea a fost asistentă medicală.

Vezi, eu la familia extinsă făceam referire…

Am înțeles.

Și vom încheia cu politica. Nu am cum să evit acest subiect…

Hai să încheiem cu ce vrei tu. Eu promit să răspund la orice întrebare

Bine. Păi, hai să începem. Cel mai recent spectacol al tău este pus la Teatrul Național din Timișoara, se numește „Don Juan” și a avut premiera sâmbătă, 26 iunie 2021. Povestește-ne despre el.

O să încerc să povestesc eludând puțin conflictul și povestea. Nu de alta, dar spunând povestea, s-ar putea să scad interesul celor care citesc de a mai veni să-l vadă. Aș vrea să mă poziționez puțin mai mult în zona conceptuală și în zona structurării scenariului, căci, piesa lui Max Frisch este un punct de plecare pentru o versiune scenică care îmi aparține, pe care mi-o revendic, atât prin faptul că am tăiat mai mult de jumătate din piesă, cât și pentru faptul că am adăugat trei scene, plus trei poeme. Din punctul acesta de vedere, cred că Max Frisch n-ar fi fost bine „coafat” dacă ar fi văzut-o. Înainte de toate, știi bine că atunci când iți pui problema să „urci” pe scenă o piesă de teatru, te uiți să vezi dacă ai cu cine să o faci. În mod cu totul și cu totul particular, la Max Frisch personajul Don Juan este un personaj structurat ca „hard character”-personaj negativ. Astfel, aveam foarte mare nevoie de un personaj bărbat, dacă ar fi să urmărim intențiile lui Max Frisch, diabolic și angelic în același timp, capabil să întoarcă publicul din ipostaza de dușmănie, de respingere. De obicei, oamenii nu prea țin cu personajul negativ. În filme, în spectacolele de teatru, oamenii țin cu protagonistul, nu cu antagonistul. În acest caz, prezentat de Max Frisch, al lui Don Juan, avem o lume întreagă care îl condamnă. Teatrul Național, revenit după o perioadă de activitate în online, deci fără încasări, nu și-a putut permite să-mi asigure un actor liber profesionist, sau dintr-un alt teatru. Am avut discuții cu managerul teatrului și am constatat că nu puteam angaja cheltuieli suplimentare, pentru că teatrul  avea doar subvenția, nu încasări sau altceva. Am zis ok, atunci mergem pe cea mai bună variantă din cele pe care teatrul le poate furniza și am distribuit-o în rolul Don Juan pe Claudia Ieremia.

Unul dintre motivele pentru care am ales această variantă este că, în patru locuri din din piesă, Max Frisch face referire la un soi de aspirație adamică a lui Don Juan. Adică el face pledoaria individului unic, nu a aceluia divizat în bărbat și femeie. Un alt motiv este caracterul acesta cartezian al inteligenței. Caracteristica carteziană a lui Don Juan era una care necesita un actor cu un rulaj profesional, dacă nu cumva și cu o etică profesională, care să-l facă capabil să poată vorbi ca un personaj dotat cu o inteligență superioară. Să mă explic: un om dotat cu o inteligență superioară nu-și caută cuvintele. Asta e părerea mea. Retorica discursului lui Don Juan e în fraze foarte lungi. Dacă ar fi fost să fie singurul argument după care să îmi alcătuiesc o distribuție, tot la Claudia Ieremia m-aș fi oprit, pentru că, atunci când vei vedea spectacolul, vei constata caracterul impecabil al retoricii sale, al unui om care știe foarte bine ceea ce vrea să spună și nu-și caută cuvintele. E un detaliu care selectează posibilii candidați la rol. De obicei, psihologia personajului se „bagă” printre cuvinte. Nu toți actorii știu să fie mai mult decăt textul pe care îl spun, atunci când nu au loc să-l joace printre cuvinte. Din nou, a fost un detaliu, profesional vorbind, care a exclus foarte multă lume.  Să mă întorc la concept. Datorită a ceea ce am spus mai devreme, orice om, în clipa în care iubește, caută un sens superior propriei existențe. Sensul acesta superior, în cazul lui Don Juan, este nevoia de ordine și armonie mondială, universală. Titlul original al piesei lul Max Frisch este „Don Juan, sau dragostea pentru geometrie”.

Povestea vieții lui Don Juan în spectacolul meu arată că oricât de superior ți-ar fi țelul și oricât de mult ai spune că ai tins spre el, la finalul vieții te întorci la iubire și, dacă nu o ai, e cam greu. Acum, foarte, foarte pe scurt, la nivel de structură a scenariului pot să-ți mai divulg faptul că, în mod evident, soția mea nu mai are doăzeci de ani, de douăzeci și ceva de ani. Primele trei acte ni-l divulgă pe Don Juan la douăzeci de ani, despărțindu-se de o lume în care era un idol capricios și lăsând foarte multă suferință în urma lui. Cum să fac eu ca un actor, chiar foarte talentat cum e Claudia Ieremia, să nu fie femeie, să fie bărbat, să nu fie de patruzeci și ceva de ani, să fie de douăzeci? Era cam mare challenge-ul… Acesta a fost motivul pentru care am decis, în momentul în care m-am apucat să fac scenariul, ca timpul real al spectacolului să înceapă cu actul IV și să continue cu actul V, adică cu douăzeci de ani mai târziu, în actul IV, și încă vreo zece ani mai târziu, în actul V. În momentul în care mi-am dat seama că altfel nu pot face lucrurile fără să mint sau să forțez – știi cum se întâmplă în spectacolele de operă, unde tenorii de 70 de ani mai joacă tinerei de 25, punându-și peruci și dându-se cu roz în obrăjor. Eu nu pot face în felul acesta, motiv pentru care nici nu am făcut, dar Don Juan nu apare în spectacol, față în față cu spectatorii, până la începutul actului patru. Totul e filmat. Eu îl prezint în scene filmate pe Don Juan, în timpul altor scene, care au rămas dintr-o selectare destul de severă pe care am făcut-o în primele trei acte. Practic, Don Juan apare abia la finele actului III, jucând cu spatele la public, dar captat de o cameră și proiectat supradimensionat pe un ecran, care este în fața. Nici atunci nu il vedem pe Don Juan live, doar filmat. Din actul IV, intrăm în convenția teatrală normală, cu Don Juan pe scenă, jucându-și parcursul personajului până la final. Ți-am spus cam totul în ceea ce privește structura spectacolului…

Bine, ce ai povestit (prezentat) tu îi va ajuta foarte mult pe cei care vor citi acest interviu. Vor înțelege mai repede și mai exact poate ce ai vrut tu să exprimi pe scenă.

Da, deși, de exemplu eu nici măcar în caietul program, unde mereu sunt invitat să „pun” niște cuvinte, niște gânduri, nu obșnuiesc să povestesc… Mi se pare redundant. Ce să mai scrii tu, ca regizor, din momentul în care ai terminat spectacolul? Doar tu l-ai făcut! Dacă nu se înțelege, văzându-se spectacolul, degeaba te mai ajuți cu ceea ce scrii în caietul program. De asta, nici în caietul program nu am scris nimic. Am norocul de a colabora cu un secretar literar, Codruța Popov, care a „prins”, a „mirosit”, din mers, venind la o repetiție, și a scris senzațional de bine, cum eu nu aș fi putut scrie despre propriul meu spectacol.

Hai să lăsăm publicul să vadă el acest spectacol.

Îl aștept în număr cât mai mare.

Să rămânem în lumea teatrului. Cum a fost publicul? Cum a reacționat după această foarte îndelungată pauză impusă?

Foarte, foarte bine. Publicul nu a fost foarte numeros, pentru că încă mai există reglementările impuse de Ministerul Culturii și care limitează prezența la 50% din capacitatea sălii.  Publicul a intrat, a completat un formular, și-a pus frumos masca și s-a așezat, din doi în doi. Mai mult, nu putem oferi, din motive de pretinsă siguranță sanitară.

Atâta permite legislația.

Da, asta permite legislația, dar, din când în cînd, trebuie să ne amintim că legile sunt făcute de oameni și oamenii nu întotdeauna sunt la fel de bine inspirați când le fac. Aș avea o mică alarmă de tras: Dumneavoastră, domnule Augustin Bercean, știți că Ion Ardeal Ieremia și-a văzut actorii la față cu 4 zile înainte de premieră, toți fiind vaccinați? Știți că nu am putut repeta fără mască? Cum arată meseria unui regizor care își poate vedea actorul doar de la nivelul ochilor în sus? Las și eu întrebările acestea aici, la tine pe blog, bine?

Perioada asta pandemică a fost un pas înapoi, un minus mare pentru teatru, în general?

A fost mai degrabă o serie de pași făcuți în lateral, în care încercam să ne convingem că absurdul situației e în normalitate și atunci noi trebuie să ne adaptăm acestei normalități, ignorând caracterul absurd al meseriei noastre, în anumite condiții destul de dificile. Eu am făcut un spectacol, în perioada plină de restricții, după Homer, după Iliada, spectacol pe care bună parte din timp l-am repetat pe Meet sau pe Zoom, sau ceva de genul acesta. Nu mai spun ce probleme de sunet am avut… După, am ajuns la Sala 2, unde am repetat, ca și acum, tot cu mască. L-am făcut ținând cont de restricțiile impuse, deci a trebuit să tai 25 de minute din el, ca să mă încadrez în timp. Atunci am zis că, dacă nu contează decât timpul, pentru că nu puteam încălca regula impusă de ordonatorul de credite, adică Ministerul Culturii, am zis ok, acolo unde expiră timpul, acolo oprim spectacolul…

Că tot vorbim de pandemie, faptul că ai fost angajat în această perioadă, a fost ok pentru tine?

Da, am avut ce mânca…

În schimb, foarte mulți actori, regizori și alții din lumea teatrului, freelanceri, au făcut foame în toată această perioadă. Statul a încercat să-i ajute, cumva?

Le-a dat cu o mână și le-a luat cu cealaltă… Cunosc cazuri în care, după ce au fost ajutați cu o sumă de bani, sunt trași de mânecă să plătească înapoi cât nu s-a plătit niciodată pe drepturi de autor. Este o sumă enormă, ceva ce ține de cinismul tipului de guvernare, pe care îl suportăm de doi ani…

N-am ajuns la politică, Ion. Am zis că dezbatem subiectul acesta mai târziu…

N-am ajuns încă, dar arunc și eu un buzdugan în față… Da, am avut ce mânca și sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru faptul că am avut cartea de muncă undeva. Acum, îmi dau seama că, altfel,  muream de foame. Dar știi ce se întâmplă? Pentru că ieșim din această situație și teatrele încep să funcționeze, în foarte multe dintre ele circulă un șlagăr foarte rapid învățat: „Fără colaboratori! Fără colaboratori!” Cine sunt cei mai loviți? Tot freelancerii….Astfel, tipul ăstă de guvernare, pe care dreapta  – morală și etică, îl aplică metodic în mai multe locuri din țară, lovește exact în acea pătură care: 1. I-a votat și 2. căruia zice că i se dedică. De fapt, le taie orice posibilitate de a trăi și în continuare. Vor fi artiști freelanceri care vor face foamea pentru că instituțiile publice, chipurile, nu-și mai permit artiștii frelanceri. Sunt destule de comentat. Ei vor să facă un soi de reformă în administrație, în instituțiile publice de cultură. S-a mai încercat, în timpul guvernării Boc. A fost o tâmpenie și s-a renunțat urgent la ea, în clipa în care nu a mai existat presiunea politică. A revenit modelul acesta, apărut din capul nu știu cui.

Din capul „nu știu cui”? Marea „reformă culturală” a început prin 2012-2013, prin desființarea unei Case de Cultură Municipală din Oradea. Bolojan a început-o…

Pe Bolojan aproape că îmi venea să-l pup și să-i fiu recunoscător pentru ce a făcut din orașul Oradea, dar își vădește caracterul pragmatic, dincolo de orice urmă de spiritualitate, călcând în picioare, în loc să ridice standardul. Practic, retează niște instituții de la rădăcină. Face o mare eroare.

Eu sunt de acord cu această reformă, dar nu în momentul în care se vorbește doar de cifre și nu și de eficiență. Dacă ar spune că aceste concedieri, sau micșorarea numărului de posturi dintr-o nouă organigramă, sunt făcute în urma unui audit profesionist și nu doar din pix, atunci da, aș crede că e ok. „Sistemul Bolojan” nu are nimic de a face cu eficiența, doar cu economia. E posibil să te trezești cu un birou, de unde ai redus un număr de posturi, că a devenit complet inficient. Nu zic, se economisesc ceva bani, dar…

Bine, actorii nici măcar nu stau în birouri…  Instrumentiștii nu stau numai în birouri… Se întreabă, retoric, tot felul de capete administrative – nu artistice, „dar de ce pe artistul X l-ați plătit cu artâția bani?” „Pentru că asta-i cota lui!” -îndrăznești să dai un răspuns de bun simț. „E mult? E puțin?” – întreb eu. „Păi, e mult!”-mi se răspunde. Atunci întreb „Mult, în comparație cu ce?”. Chiar așa, mult, în comparație cu ce? Puțin, în comparație cu ce? E ușor să spui din burtă: „e mult, e puțin” … În meseria asta se plătește calitatea, nu cele 8 ore. Normarea muncii în domeniul artistic este orientată după criterii de calitate, nu de cantitate. Degeaba ești actor prost și lucrezi 8 ore pe zi, că tot prost vei fi și a doua zi. Dacă un actor bun rezolvă în jumătate de oră ce celălalt actor se chinuie să facă în patru ore, nu înseamnă că el trebuie să mai stea peste program.

E greu să îl faci să înțeleagă acest lucru pe un individ care vine din afara sferei culturale.

Da, lui îi este greu să admită ceea ce depășește zona lui de comprehensivitate. Adică, eu înțeleg că dumneata ești economist sau, dar mai vii și din când în când la teatru. Pentru asta, plătești un bilet. Îți plac toți actorii? Nu! Deci unii îți plac mai mult și alții mai puțin. Cauți titlul pe care vrei să-l vezi, uitându-te și pe distribuție. Păi de ce l-am plătit eu pe actorul X să vină să joace la mine în spectacol? Pentru că dumneata îl cauți pe afiș când vrei să vii să vezi un spectacol. Atunci nu judeca tu că l-am plătit prea mult sau prea puțin! Eu l-am plătit bine, ca să dai tu bani pe bilet, domnule economist! Sau domnule politician!

Să intrăm și într-o altă parte a teatrului, în lumea teatrului amator. În ultimul interviu, Ducu Darie a spus că, pentru el, teatrul amator nu există. A spus ceva de genul: „actoria este ca oricare altă meserie și primești această titulatură în momentul în care tu absolvi o școală”-am citat din memorie. Noi ne-am cunoscut când tu ai venit și ai colaborat cu teatrul amator lugojean. Care este părerea ta despre ce a declarat Ducu Darie? Care este părerea ta despre acest fenomen?

Părerea mea este că Ducu Darie, Dumnezeu să-l odihnească, nu avea dreptate. Din mai multe motive. Din păcate, nu mai e Ducu Darie, să ne răspundă, dar întreb retoric: acuma 100 de ani exista facultatea de teatru? NU! Îndrăznesc să spun că, pe un om normal, pe un civil, scena îl face actor. Dar este adevărat, nu toți oamenii care urcă pe scenă devin, implicit, actori. O școală te poate antrena să urci pe scenă, dar tot scena te face actor. Cunosc destui tineri și tinere, bătrâni sau mai puțini bătrâni, care au terminat o școală de actorie, dar care nu sunt actori. Har Domnului că mulți dintre ei nu profesează, dar unii încă se încăpățânează să fie în profesie. Dar nu sunt actori. Sunt niște spirite nefericite care nu acceptă să-și schimbe destinul, deși, în forul lor interior, știu că și-au greșit cariera. Ei sunt numiți actori pentru că joacă pe scenă. Dar nu sunt actori… Să-mi fie foarte bine înțeleasă diferența. Reciproc, cunosc actori care nu au facultate, dar care joacă de peste 30 de ani pe scenă și sunt foarte buni.

Bine, trebuie să recunoști că un Teatru cu actori amatori trebuie să aibă și CEVA profesionist în el, cel puțin un regizor, care să-i îndrume.

Acesta ar putea fi un subiect foarte interesant de discutat. Mă voi referi la ceva foarte concret, la Trupa de amatori de la Lugoj.

Pe care o cunoști foarte bine

Da, pe care o cunosc foarte bine și care a avut șansa de a fi cu regularitate întreținută cu spectacole realizate cu regizori profesioniști, grație perseverenței regretatului Nicolae Blidaru, fostul director al Casei de Cultură a Municipiului Lugoj. Domnia sa a avut viziunea că, pentru a ține aprins interesul unor actori amatori, și aici mă refer la sensul nobil al acestui cuvânt, este important ca aceștia să se întâlnească cu profesionoiștii din teatru, în principal regizori, dar și actori, cu care să facă spectacole împreună. Calitatea lor s-a conservat, s-a dezvoltat, a crescut și datorită muncii cu regizori profesioniști. E foarte adevărat. Acuma, hai să vedem care este motorul fundamental al actorului amator comparativ cu cel profesionist? Actorul amator parcă se bucură mai mult de joaca lui în teatru. De jocul lui în teatru. Eu, o bucurie ca la trupa de la Lugoj, la modul cum joacă spectacolele, la modul cum „arată” teatru oamenilor, nu am văzut în multe teatre profesioniste. În teatrele profesioniste există ambiție, există carieră, există stres. La Lugoj, bucuria a rămas într-o formă mai curată, mai pură, cumva. Oamenii vin neplătiți, neobligați de nimeni, nu-i împinge nimeni de la spate, își iau din timpul lor să vină zilnic, în perioada când sunt repetiții, să facă ceva – mai bine, mai puțin bine, de la caz la caz. Din acest punct de vedere, este un paradis, pe care am înțeles că l-ați pierdut, datorită unor „reforme” administrative ale noului primar al Lugojului.

Încă, sub o anumită formă, nu.

Nu? Sper să-i vină gândul cel bun…

Să trecem de la teatru la familie. S-a întâmplat vreodată ca toți membrii familiei, cei care sunteți implicați în teatru, să urmăriți un spectacol și după aceea să discutați despre el?

Da, au fost momente, dar s-a discutat cu lejeritate.

Deci nu au fost contradicții majore. În general, dezacordurile dintre generații sunt foarte mari. La voi, e vorba de trei generații, tată, fiu, nepot, trei viziuni distincte, cred eu. Și mai e și soția…

Eu am lucrat cu fiul meu, în calitate de regizor, eu, și scenograf, el. Mi-am impus, de la bun început, niște reguli tocmai pentru a nu-l sufoca , a nu-l „castra” artistic, profesional. Am lucrat cu el pur și simplu gospodărește. I-am spus că am nevoie de asta și de asta și el a făcut. Am lucrat pentru prima dată împreună într-un teatru unde nu mai fusesem nici eu, nici Inocențiu.

Din punctul ăsta de vedere, lucrurile au mers cum nu se poate mai bine. Am pus la Pitești un spectacol. Oamenii de acolo l-au tratat ca atare, ca pe un scenograf tânăr. Eu nu i-am suflat în ceafă. Dincolo de asta, păreri diferite aveam decând existăm noi împreună. Și soția mea are păreri diferite față de mine, cum și eu mă distanțez de unele păreri ale ei. În ceea ce privește relația cu soția mea, acuma vreo 10-12 ani am luat o decizie, pe care o mai încălcăm, dar rar: nu vorbim despre teatru acasă!

Am decis lucrul acesta pentru că nu se mai termina ziua și oboseam. Pentru ce toate astea? Pentru a ne demostra, unuia altuia, pur și simplu, ceva ce nici nu mai trebuia demonstrat, pentru că noi aveam deja părerile noastre? Puteam admite, în plan teoretic, că are dreptate, dar nu simțeam acest lucru. Încetarea discuțiilor fără sfârșit despre profesie a fost un plus, și pentru căsnicie, dar și pentru profesie.

Faptul că tatăl tău este un regizor renumit, a avut vreo influență, negativă sau pozitivă, asupra carierei tale?

Întrebarea asta este destul de tricky. Îți dau un răspuns franc: faptul că mi-am ales aceeași meserie ca a lui, multă vreme am bănuit că a fost un act de mimetism, sau unul de admirație față de tatăl meu, admirație pe care o aveam din perioada în care m-am dezvoltat în mediul familial. Cred că din cauza asta am și vrut să mă las de teatru, în anul IV de facultate. Aveam senzația că nu îmi găsesc respirația, în acest domeniul. Creativ eram, deci nu asta era problema. Văzând, acum, cu ochii memoriei, retrospectiv, cum lucra tatăl meu, eu pot spune, cu mâna pe inimă, și nu cred că-l jignesc, sunt mai talentat decât el. Dar el a fost de 1000 de ori mai muncitor decât mine. Talentul, fără această nobilă îndeletnicire numită muncă, devine cam degeaba. Sunt convins că renumele și l-a câștigat prin muncă, în primul și în primul rând. E o școală pe care am învățat-o, probabil, cam târziu.

Până acum am vorbit despre teatru, despre familie, care, practic, tot la teatru face referire. Hai să vorbim despre politică, subiect în care sigur nu mai pomenim de teatru…  O întrebare directă: cum te simți ca „pesedist” într-un oraș din Banat, mai ales că acest oraș este chiar  Timișoara?

Cum mă simt? Cu fruntea sus!

Bine, hai să reformulez întrebarea: cum ai decis să îmbrățișezi stânga politică?

Am decis să mă „colorez”politic și să acționez în consecință pentru că am avut alternativa să rămân un civil și să devin un hater pe facebook. Eram o persoană ca majoritatea covârșitoare a cetățenilor români, un nemulțumit de cum merge treaba în România, în diverse domenii. Ce face românul când e nemulțumit? Heitărește pe rețele. Atunci mi-am zis: eu, în următorii patru ani, fac tot asta, sau fac un pas și mă pun în situația de a face CEVA? Și am ales să fac ceva…

De ce cu „ciuma roșie”? Pentru că ei m-au ofertat. Ca o paranteză, soția mă alintă cu „ciuma roșie”… Pe românește fie spus, la capătul a patru ani de mandat în consiliul local, și aproape doi la Ministerul Culturii, pot să spun că Dumnezeu a împărțit ticăloșia și incompetența în mod egal, la toate partidele. Din acest punct de vedere, nu am de ce să-mi fie rușine că sunt în barca asta și nu sunt în barca galbenă, sau mai știu eu ce altă culoare. Ticăloși și incompetenți sunt exact în aceași proporție, într-o sfântă egalitate. Pentru mine a fost important să știu că fac bine ceea ce fac și m-a lecuit și de o slăbiciune. Toată viața mea, personală și profesională, mi-am pus problema: „băi, dacă fac chestia asta, ce-o să zică ăla, ce-o să zică celălalt?” Vreau să-ți spun că, exercițiul meu de aproape doi ani de la Ministerul Culturii , când trebuia să iau decizii la fiecare jumătate de oră, m-a făcut să fiu atât de liniștit și de echilibrat, căci dacă eu am știut că am făcut bine, nu mai îmi păsa de părerea altora. A scuturat de pe mine toate temerile, a rămas doar unul singur, cel moral. Din acel moment, trăiesc liniștit. M-am întors la meseria mea cu această plăcută schimbare și vreau să spun că sunt în continuare foarte bine. Poate și din cauza acestei atitudini sunt unul dintre cei mai puțin înjurați politicieni locali.

Eu ți-am mai spus că, din punctul meu de vedere, tu și Mihai Ritivoiu sunteți, parcă, din „alt film”.

Îndrăznesc să îți spun ceva ce s-ar putea să te șocheze, dar o spun absolut responsabil: Filiala Timiș a PSD este dintr-un „alt film” față de multe alte filiale PSD din țară.

Nu, nu mă refeream doar la PSD, când am făcut afirmația cu filmul. Da, recunosc, pe timpuri, îți spuneam așa… 😊 Acuma, de când am ajuns să cunosc mai mulți politicieni, din diverse partide, pot spune că sunteți din „alt film”, din punct de vedere al politicii, în general. Pe tine te știu foarte bine, pe Mihai, mai puțin, dar și el mi-a lăsat o impresie excelentă, după ce am colaborat, cultural, cu el.

Are blog, scrie foarte bine, i-am ascultat discursul la investirea lui în calitate de președinte al PSD Timișoara. A făcut chiar o poantă foarte mișto: a povestit cum un candidat independent la primărie, la Bacău, parcă, care era femeie, a avut un afiș cu un slogan, pe care el nici în ziua de azi nu știe să-l identifice: a fost idiot sau genial. Era așa: încearcă și cu o femeie, la primărie! Mihai a zis, râzând, încearcă și cu un pesedist, la primărie! Ar fi ok dacă oamenii nu ar mai vota emoțional…

Bine, Ion, mulțumesc pentru interviu. Succes în continuare!